Pocăinţa ca act de convertire la credinţă

În articolul de săptămâna trecută („Limbajul pocăinţei la Botezătorul Ioan“), am vorbit despre pocăinţa ca întoarcere de la păcate la Dumnezeu şi pocăinţa ca schimbare a minţii sau a purtării cuiva în urma experienţei harului dumnezeiesc. Aceste două aspecte ale pocăinţei sunt redate prin folosirea, în special în Vechiul Testament, a cuvântului „epistrefo“ (a întoarce), ca echivalent grec al verbului ebraic „shuv“ şi al substantivului „teshuvah“, iar în Noul Testament prin folosirea verbului „metanoeo“ şi a substantivului „metanoia“, care înseamnă regret, pocăinţă, schimbare a minţii.  Totuşi, pocăinţa în Noul Testament mai are şi o altă dimensiune, care ni se deschide prin cuvintele Sfântului Petru de la Cincizecime: „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt“ (Fapte 2, 38). Ce ar putea însemna această pocăinţă de care vorbeşte Sfântul Petru? Şi în acest caz se foloseşte verbul „metanoeo“, care trimite la pocăinţa ca urmare a unei experienţe a harului dumnezeiesc. Dar se observă că Apostolul Petru îi îndeamnă pe evrei să se pocăiască înainte de a primi Botezul în numele lui Hristos, şi deci a face experienţa harului. Acest îndemn trimite mai mult la aspectul de întoarcere şi convertire al pocăinţei. Ar fi mult mai clar dacă cuvintele lui Petru ar suna: „Întoarceţi-vă la Dumnezeu şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos…“ Această întoarcere la Dumnezeu nu este o adeziune intelectuală la un adevăr teoretic, ci presupune în mod real pocăinţa pentru păcate. Pocăinţa privită din perspectiva întoarcerii la Dumnezeu arată că această lucrare şi stare a creştinului este mult mai dinamică. A te întoarce de pe un drum greşit pe drumul cel bun înseamnă să ai o călăuză bună, un ghid care să te scoată din rătăcire. Ioan Botezătorul nu spunea evreilor doar să se pocăiască, ci el oferea fiecărei categorii sociale cu care se întâlnea sfaturi concrete: bogaţii să dea săracilor din hrana şi hainele lor, soldaţii să se mulţumească cu solda lor etc. Mântuitorul Hristos arată, în Predica de pe Munte, locul de unde trebuie să se nască pocăinţa: inima sau cămara cea dinlăuntru a sufletului omului. În Epistola Sfântului Apostol Iacov, creştinii sunt îndemnaţi să nu fie nepăsători la rătăcirile semenilor, ci trebuie să aibă o atitudine activă şi interesată faţă de viaţa celui care a apucat pe un drum greşit: „Fraţii mei, dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate“ (Iacov 5, 19-20). Această întoarcere a fratelui de la neadevăr la adevăr înseamnă convertirea lui la credinţa creştină, dar şi scoaterea din păcate şi patimi, aşa cum arată şi Sfântul Apostol Petru: „Căci eraţi ca nişte oi rătăcite, dar v-aţi întors acum la Păstorul şi la Păzitorul sufletelor voastre“ (I Petru 2, 25). Mântuitorul arată că întoarcerea la Dumnezeu este urmare a descoperirii tainelor dumnezeieşti, şi mai precis a adevărului despre Fiul lui Dumnezeu şi Împărăţia cerurilor: „Şi le-a răspuns: Vouă vă e dat să cunoaşteţi taina Împărăţiei lui Dumnezeu, dar pentru cei de afară totul se face în pilde, ca uitându-se, să privească şi să nu vadă, şi, auzind, să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă şi să fie iertaţi“ (Marcu 4, 11-12).

Sub înrâurirea epistemologiei filosofice am ajuns să credem că adevărul este o noţiune teoretică, dar în Sfânta Scriptură adevărul este legat de practica vieţii omului. Întoarcerea la adevăr înseamnă şi adoptarea unui comportament adecvat adevărului. Pocăinţa nu este un proces interior al omului, care îl priveşte numai pe el. A te pocăi nu înseamnă a regreta pentru păcatele săvârşite fără nici o consecinţă exterioară. Întoarcerea de la păcate şi schimbarea minţii în legătură cu viaţa înseamnă relaţia vie cu Dumnezeu. Nu suntem îndemnaţi să ne întoarcem de la păcate la virtuţi, ci de la păcate la Dumnezeu, la o viaţă în comuniune cu Dumnezeu.