„Pocăinţa ne cere în primul rând să nu ne mai atingem de cele oprite”

Cuvintele Sfântului Apostol Pavel „Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt” (1 Cor. 13, 2) au inspirat nenumărate poeme și cugetări de-a lungul istoriei, astfel încât chiar și cei care sunt indiferenți față de Evanghelie ajung să considere spusele Apostolului ca fiind inspirate și adevărate. Mântuitorul Iisus Hristos lasă ca testament ucenicilor Săi următoarea poruncă: „Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34). Dragostea este prețuită de oameni, dar este considerată în accepțiunea modernă doar ca un sentiment. Or, virtutea dragostei de care vorbește Biserica este mult mai cuprinzătoare și ajunge să însemne uneori chiar opusul sentimentului uman: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă, şi pe femeie şi pe copii, şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 26).

Dragostea nu poate fi gândită și explicată în Biserică în afara Persoanei Mântuitorului Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu a venit în maximă apropiere față de om și l-a învățat ce înseamnă dragostea adevărată și viața adevărată. În acest sens spunem că lumea după Hristos nu mai poate fi aceeași. Dragos­tea este un ansamblu de lucrări și stări prin care încercăm ceas de ceas să trăim în apropiere de Hristos, și acestea presupun zdrobirea egoismului și a dorințelor personale și suportarea tuturor nedrep­tăților și suferințelor pentru Domnul. Spre exemplu, Sfântul Grigorie Palama arată că viața trăită fără căință, în indiferență, este un păcat față de iubirea lui Dumnezeu pentru om. Sfântul isihast spune: „Odată ce s-a apropiat de noi Împărăţia cerurilor prin coborârea lui Dumnezeu-Cuvântul la noi, să nu ne depărtăm pe noi înşine de ea, vieţuind fără căinţă. Să fugim mai degrabă de nefericirea celor ce şed în întunericul şi în umbra morţii (Isaia 9, 1); să ne agonisim faptele pocăinţei, cugetare smerită, umilinţă şi plâns duhovnicesc, inimă blândă şi plină de milă, iubitoare de dreptate, de curăţie, paşnică, făcătoare de pace, răbdătoare de osteneli, bucuroasă de prigoniri, păgubiri, ocări, bârfeli şi pătimiri pentru adevăr şi dreptate. Căci Împărăţia cerurilor, mai bine zis Împăratul cerurilor, o, negrăită şi mare dărnicie, este înlăuntrul nostru (Luca 17, 21). De El suntem datori să ne lipim pururea prin fap­tele pocăinţei, iubind, pe cât e cu putinţă pe Cel ce ne-a iubit pe noi aşa de mult” („Despre cunoș­tință, viață morală și făptuire” în Filocalia, volumul 7, Editura IBMO, București, 2013, p. 547).

Mântuitorul spune că nu poate exista dragoste în afara poruncilor lui Dumnezeu: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte” (Ioan 14, 21). Poruncile au în ele viața veșnică și omul nu se poate emancipa dincolo de ele și să fie în adevăr. Sfântul Grigorie Palama zice că pomul cunoștinței binelui și răului nu mai este înaintea noastră, dar porunca lui Dumnezeu continuă să fie. El explică care este această poruncă: „Care este deci porunca lui Dumnezeu care ne stă în faţă? Pocăinţa, care ne cere în primul rând să nu ne mai atingem de cele oprite” (Filocalia, vol. 7, p. 545). Astfel, Sfântul Grigorie concluzionează că iubirea de Dumnezeu este susținută de lipsa de patimi și de bogăția virtuților (Ibidem, p. 547). De aici înțelegem că și în sfera relațiilor umane, pentru ca ele să func­țio­neze pe baze reale și să fie călăuzite spre iubire și bine, e nevoie de pocăință, care ne cere în primul rând să nu mai facem cele care sunt oprite prin poruncile dumne­zeiești, de lipsa de păcate și de bogăția virtuților sau a faptelor bune.