Pocăința perpetuă

Patericul ni-l arată pe avva Sisoe în diferite momente ale vieții sale, inclusiv pe patul morții. Iar clipa aceasta este una crucială, pentru că reprezintă punctul de întâlnire cu veșnicia, prin intermediul căruia se judecă și se ierarhizează toate prioritățile noastre. Atunci vedem ce este cu adevărat important pentru noi și cum se organizează ceea ce contează cu adevărat.

„Povesteau despre avva Sisoe că s-a îmbolnăvit. Bătrânii se adunaseră împrejurul său, iar el le vorbea. Îl întreabă: Ce vezi, avva? El zice: Văd pe unii venind spre mine, iar eu îi rog să mă lase încă puțin, ca să mă pocăiesc. Unul dintre bătrâni îi zice: Și dacă te lasă, ai avea putere acum să faci pocă­ință? Bătrânul îi zice: Dacă nu pot face, măcar să plâng puțin pentru sufletul meu și îmi ajunge”.

Aproape de sfârșit, pocăința rămâne pentru avva Sisoe cea mai mare prioritate. Iar pocăința nu se restrânge doar la un sentiment vag de regret pentru păcate, ci implică acțiune, lucrare ascetică. Iar dacă aceasta din urmă este prea dificilă pentru un om bătrân, rămâne totuși la îndemână plânsul pentru păcate.

În întrebarea bătrânului dacă avva Sisoe ar mai putea să facă pocăință, mai există o sugestie importantă. Pocăința nu este niciodată o putere care se găsește cu totul în mâinile omului, ci este darul lui Dumnezeu. Omul face eforturile care țin de el, își duce după putere luptele sale, dar adevărata pocăință vine de la Dumnezeu, Care prin harul Său oferă ființei create puterea schimbării.

Pe lângă pocăință, mai vedem aici felul în care bătrânul se înțe­lege pe sine în relație cu Dumnezeu. Într-o atitudine de adâncă smerenie, ascetul știe că niciodată faptele sale nu îl vor putea obliga pe Dumnezeu să îl mântuiască. De rămâne totdeauna un rest de incertitudine. Mântuirea este darul lui Dumnezeu, iar pocăința, lucrarea perpetuă a omului.

Pocăința este metanoia, adică schimbarea minții. Cu alte cuvinte, este efortul de perpetuă adecvare a omului la poruncile lui Dumnezeu. Iar lupta aceasta nu are capăt, pentru că înaintează infinit către Dumnezeu Cel Atotputernic, îna­intea Căruia chiar o viață cheltuită în asceză nu înseamnă prea mult.