Podul din palma unui copil

Fiul meu cel mic a devenit tată. Eu, tatăl lui, deși mai am destul până să-mi termin copilăria, sunt, iată, bunic. Tatăl tatălui meu, pe care nu l-am cunoscut niciodată, s-a întors de pe front și locuiește în mine. Suntem amândoi eu. Și e și mama cu noi. Pentru că s-a întors și ea. O cheamă la fel ca în prima sa viață: Ioana. Doar că de data aceasta a venit cu o lună mai devreme pe lume. Împlinește șapte zile chiar astăzi. Primele șapte zile din lunga eternitate a vieții sale. Fiindcă eu așa cred, că ea n-o să moară niciodată. Iar ea, știind, încă înainte de a se naște, ce cred eu, a cerut s-o cheme și Ștefania. Ioana Ștefania. Ca să pot rămâne, măcar prin nume, și-n noua sa viață, fiul ei. Bunic și fiu, în același timp.

Ea n-a aflat încă și n-o să afle prea curând că într-o zi ne vom despărți. Pe măsură ce viața ei va deveni tot mai încăpătoare eu n-o să mai pot avea loc în ea. Și o să plec. Tăcut. Nițel îngândurat. Nițel trist. Dar împăcat cu soarta, cu toate că ele, adică fata fiului meu și mama or să vrea poate să-mi dea o mică parte din eternitatea vieții lor comune, ca să mai rămân puțin. Întocmai cum am vrut eu să-i dau bunicii, apoi mamei, când a ajuns la capătul primei sale vieți, dar m-au refuzat amândouă. Așa o să refuz și eu. De ce să-mi prelungesc vremelnicia? N-aș face decât să le mint că sunt etern și eu. Separat, nici ele n-ar putea. Numai împreună. De aceea s-a și grăbit mama să se nască din nou. De aceea i-a și împrumutat strănepoata numele, punându-l la un loc cu numele meu. Ioana Ștefania! Mi-ar fi plăcut s-o pot aștepta la venire cu o lume mai bună.

N-am găsit alta. Sper să mă poată ierta pentru asta. Îl rog și pe bunicul să mă ierte, c-a nimerit după războiul din care nu s-a mai întors în apropierea unui alt război.

Ce bine că ne-a făcut Ioana Ștefania cunoștință. Fără venirea ei pe lume nu ne-am fi întâlnit probabil niciodată. Acum, că tot ne-am întâlnit, zic să ne potrivim bătăile inimii cu bătăile inimii ei, și să fim cu toții ea. Adică eu. Adică noi. Adică străbunicii și bunicii, mama și tata, adică fiul devenit tată, adică nepoata pentru care s-a născut din nou mama, adică toți din trecut și din viitor, întrebându-l pe Dumnezeu dacă podul din palma unui copil ne poate ține pe toți. Doar pe voi?, să ne răspundă Dumnezeu râzând. Podul pe care vă aflați ține și cerul, și pământul. Pășiți înainte fără frică!