Poezia noastră cea de toate zilele

Aţi avut vreodată ideea să citiţi o poezie ca şi cum viaţa dumneavoastră ar depinde de ea? Sau credeţi măcar că e posibilă o asemenea emoţie care să se transforme în convingere fermă? Poezia este una dintre modalităţile de a crede că binele va învinge, că frumuseţea va salva lumea. Cei care văd în literatură un drog, un sirop numai bun de îndulcit viaţa reală au o viziune de suprafaţă asupra fenomenului, aşa cum, pentru unii, iubirea se limitează la manifestări de paradă, asezonate cu inimioare şi floricele. Trebuie să descoperim în poezie, dincolo de valenţele ei estetice, de armonia şi frumuseţea pe care le cultivă, o indestructibilă forţă de susţinere. Dar această descoperire este o consecinţă a suferinţei şi privaţiunilor, deoarece numai în astfel de situaţii, când omului nu i-a mai rămas nimic de care să se prindă, puterea cuvântului creator devine evidentă. Cel puţin asta ne învaţă fenomenul poeziei carcerale din România, unic în Europa. Unii întemniţaţi au scris sau au învăţat pe de rost versuri pentru a se salva de nebunie. Scrijeleau pereţii celulei, iar cei care veneau citeau cu aviditate. Îşi conservau voinţa de a trăi recitând. Erau siliţi de împrejurări să redescopere poezia ca formă de rugăciune. Dar era şi o modalitate de a redescoperi frumuseţea, de a reinventa speranţa. Încarceratul este ca un monah care se luptă cu sine şi cu diavolul. Din acest motiv, toţi cei care au supravieţuit închisorilor comuniste, toţi, fără nici o excepţie, au declarat că în primul rând credinţa în Dumnezeu i-a ajutat şi în al doilea rând, pentru mulţi dintre ei, salvarea a fost poezia.

Dacă doriţi să arbitraţi această controversă - este sau nu poezia o preocupare extrem de serioasă? - recitiţi, vă rog, poeziile lui Radu Gyr, dintr-o perspectivă nouă, a celui care crede că literatura este un lucru atât de mare, încât poate să ajute oamenii aflaţi la limita dintre viaţă şi moarte, să-i ajute pe cei pentru care orice clipă este un chin. Uimitor, dar înţelegerea faptului că literatura, cultura în general sunt foarte importante au avut-o comuniştii mai mult decât noi, cei care trăim acum în libertate. Cum altfel să interpretăm că Radu Gyr a fost condamnat la moarte pentru… o poezie?! Dacă în zilele noastre preocupările literare au devenit motiv de ironie sau neîncredere, comuniştii tratau poezia cu maximă atenţie, intuind puterea ei de a muta munţii din loc. Trebuie să le recunoaştem, din acest punct de vedere, o tristă superioritate.

Condamnat la moarte pentru o poezie

În anii 1945-1948, au fost interzise 8.438 de opere literare, printre care şi cea a lui Radu Gyr, cel mai de seamă poet al generaţiei lui, dar şi prozator, traducător, ziarist, conferenţiar de estetică, director general al teatrelor şi operelor din România, fondator al primului Teatru Evreiesc „Baraşeum“ din Europa, membru fondator al Uniunii Scriitorilor. Distins cu prestigioase premii, pentru sonet, în anul 1926, pentru întreaga literatură în 1927, iar în 1939, a luat chiar Premiul Academiei.

A ajuns să fie supranumit „Homer al închisorilor“, deoarece aproape 20 de ani din viaţă i-a petrecut în celule. A fost arestat în mai multe rânduri: sub domnia lui Carol al II-lea - trimis în lagărele de concentrare şi închisorile din Miercurea Ciuc, Jilava, Râmnicu-Sărat (1936-1940); arestat din nou, trimis în lagărul de la Sărata, Basarabia, şi expediat pe front, în Rusia. S-a întors rănit după doi ani; deşi bolnav, este iar arestat în „lotul ziariştilor şi scriitorilor de dreapta“ din 2 iunie 1945 şi condamnat la 12 ani de temniţă grea, la Aiud. În 1955, este eliberat; considerat „duşman al poporului“, pe 6 decembrie 1958 este arestat şi condamnat la moarte; graţiat în 1963. Se stinge din viaţă în 1975, timp în care, indezirabil pentru regimul comunist, nu mai publică nici un rând.

Poetul a fost un martir şi un erou, cu o imensă forţă de expresie şi de iubire. Prin poezia lui, Radu Gyr a învins iadul, aşa cum Orfeu l-a învins din dragoste pentru Euridice, aşa cum Iisus l-a învins din dragoste pentru noi. Scrise în închisoare, scrijelite pe ziduri, transmise prin alfabetul morse şi păstrate în memorie, poemele lui au fost „iconostasul gulagului românesc“. Condamnat la moarte pentru poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!“, scrisă în puşcărie, este un caz zguduitor de victimă a unei ideologii delirante. Pedeapsa i-a fost comutată la închisoare silnică pe viaţă, dar condamnatului nu i s-a spus, decât numai după nouă luni, timp în care el aştepta, dintr-un moment în altul, să fie executat. În această perioadă a fost bătut, umilit, i s-a schimbat mereu celula, pentru a nu se stabili legături umane care să îl ajute.

Ţinut în viaţă de credinţa în Dumnezeu

Monica Popa, fiica poetului, povesteşte că l-a întrebat odată dacă nu şi-a dorit niciodată moartea. El a stat pe gânduri şi a spus: „Da, o singură dată, când am fost luat de la Aiud, plimbat pe la Alba Iulia, Sibiu şi Braşov.“ Acest drum l-a făcut în plină iarnă, dezbrăcat, pe un ger cumplit. La Sibiu a primit o bătaie soră cu moartea, a fost izbit cu capul de pereţi, pentru că nu se mişca mai repede, deşi era foarte bolnav şi nu putea. După aceea, a fost readus la Aiud, cu explicaţia unei confuzii de persoană. Fiica poetului redă cuvintele tatălui: „Un ger cumplit, nu puteam să-l mai suport, nu ştiam unde mă duc, dar până la urmă am ajuns la Aiud, mi-am dat seama că m-au readus în locul de unde plecasem şi, când am ajuns, m-au dus într-o încăpere enormă, noaptea, unde, în jurul mesei, benchetuiau paznicii şi comandanţii care erau acolo, toţi beţi, şi m-au aşezat în mijlocul lor, au făcut un cerc în jurul meu şi au început să mă scuipe. Şi-au spus: «Uite jivina legionară!» În clipa aceea mi-am dorit moartea, m-am rugat la Maica Domnului să mă ia şi am leşinat. M-am trezit a doua zi dimineaţă pe un pat, într-o celulă, cu un gardian, o figură de ţăran sincer şi cald, care mi-a spus aşa: «v-am adus un borş cald, domnule profesor.»“ Monica Popa conchide: „Tatăl meu a fost ţinut în viaţă de Dumnezeu, altă explicaţie nu, nu se poate da.“ („Memorialul durerii“, Humanitas, 2007).

Dar să dăm cuvântul poetului: „nu pentru o lopată de rumenă pâine,/ nu pentru pătule, nu pentru pogoane,/ci pentru văzduhul tău liber de mâine/ ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane// Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri/ pentru cântecul ţintuit în piroane,/ pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,/ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane// Nu pentru mâna scrăşnită-n măsele,/ ci ca să aduni chiuind pe tăpşane/ o claie de zări şi-o căciulă de stele/ ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane// Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi/ şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane/ şi zarzării ei peste tine să-i scuturi/ ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane/ Şi ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte/ pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,/ pe toate ce slobode-ţi ies înainte/ ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane// Ridică-te Gheorghe pe lanţuri, pe funii!/ Ridică-te Ioane, pe sfinte ciolane!/ Şi sus, spre lumina din urm-a furtunii,/ Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!“