Poezia religioasă - dacă nu e rugăciune, măcar să fie rugăminte

Cândva, demult, în zorii vremurilor, pe când, așa cum spun nu degeaba băsmuitorii noștri, se luau de gât lupii cu miei de se sărutau, înfră­țindu-se, iar omul era mai tânăr și mai frumos ca acum, nu chiar la început de tot, dar aproape de început, s-a născut poezia. Sigur, nu era vorba de poezie în sensul pe care i-l dăm noi astăzi și e cu neputință de spus dacă nu cumva poezia aceea arhetipală, pierdută pentru totdeauna, nu era cu mult superioară genului atât de răspândit în prezent, dacă, nu cumva, mai mult decât o înșiruire de cuvinte, poezia originară a fost un singur gând numai, un sentiment, atât de pur, însă atât de cuprinzător, încât tot ceea ce a urmat după aceea, toate veacurile de trudă și poezie n-au fost decât încercarea zadarnică de a reconstitui în cuvinte sentimentul acela. Totuși, dacă ținem să vorbim de ceea ce cunoaștem cu certitudine, de ceea ce s-a păstrat, trebuie să ne oprim asupra unui gen care, deși s-ar putea spune că a făcut carieră, nu mai este nici atât de cultivat ca în trecut, nici atât de popular și, în nici un caz, la fel de bine înțeles, deopotrivă de cei care citesc, cât și de cei care scriu.

Poezia religioasă, ca manifestare primă a conștiinței artistice universale, este într-adevăr o variantă de abordare, dar se pune problema dacă, în realitate, nu a fost exact invers, dacă nu avem de-a face mai degrabă cu o religiozitate poetică, manifestare a unei conștiințe majoritar, ba, de ce nu, eminamente religioase. Bineînțeles, discuțiile pe această temă sunt nenumărate, iar concluziile nu sunt conse­cința unor dovezi de netăgăduit, ci interpretarea subiectivă a fiecărui cercetător în parte, în funcție de atașamentul personal față de spiritualitate sau literatură. Este, însă, un fapt istoric confirmat că oamenii i-au consacrat divinității primele lor acte de creație literară, fie că vorbim de Epopeea lui Ghilgameș - cel dintâi poem epic în care zeii sunt personaje active ale acțiunii, dar în care sunt tratate și probleme religioase fundamentale ca viața de după moarte și cosmogonia - fie că ne referim la Imnele templului sumerian, scrise de prințesa și preoteasa Enheduanna, la Textele piramidelor, la Psalmii lui David, Homer, ­Ramayana și Mahabharata sau odele sacrificiale din Clasica poemelor - Shijing (nediscutând aici diferențele religioase), din Mesopotamia până pe țărmurile Mării Egee, din Egipt și până în Pământul făgăduinței, de la Gange până la gura de vărsare a tumultuosului Râu Galben, pe când nu prea exista nici un alt fel de scriere în versuri, conceptul însuși de poezie se identifica cu poezia religioasă. Era un alt fel de lume în care sentimentul religios putea fi privit ca un soi de „patimă”, așa cum demonstrase, ca nimeni altul, Solomon în Cântarea cântărilor, această atât de controversată lucrare, pe care criticii laici aveau să o pună sub semnul lui Eros, iar autorii patristici (ca Sfântul Ierarh Grigorie de Nyssa, Fericitul Theodorit al Cirului și Sfântul Cuvios Nil Ascetul) au tâlcuit-o, în exclusivitate, în sens mistic - nunta sufletului cu mirele Hristos.

Literatura antică, în întregime, se prosternează în fața cultului religios din umbra căruia pare că nu poate scăpa - în orice lucrare, poetică sau nu, chiar și în societățile ceva mai laice ca Grecia și Imperiul Roman, apar măcar referințe la zeitățile locale, atunci când acestea nu fac parte din subiectul central al lucrării, așa cum se întâmplă adesea. În spațiul mediteraneean poezia este pusă de-a dreptul sub patronajul zeilor, având nu una, ci cinci divinități protectoare: patru din cele nouă muze (Calliope, muza poeziei epice, Erato, a elegiei și poeziei erotice, Euterpe, a muzicii și poeziei lirice și Polimnia, a retoricii și imnurilor religioase), împreună, desigur, cu Apollo, zeul tuturor artelor și conducătorul muzelor.

Dar toate aceste scrieri „inspirate” de muze nu au prea multe în comun cu ceea ce considerăm în zilele noastre poezie religioasă. Poate numai faraonul ­Akhenaton din dinastia a XVIII-a, monarhul absolut care a inițiat o mișcare fără precedent (un cult monoteist ca religie de stat în Semiluna fertilă), poate doar el să fi scris în Marele imn al lui Athon ceva ce aduce cu adevărat a poem religios:

[...] O, zeu unic, cu puteri unice!/ Ai creat pământul după inima ta/ Tu singur,/ Oameni,/ Vite mari și mici,/ Tot ce este pe pământ,/ Tot ce mișcă,/ Toate câte sunt în văzduh, [...] Îl pui pe fiecare la locul lui,/ Îi dai cele trebuincioase/ O, Stăpân al veș­niciei! [...]

Restul, epopei și poeme cu caracter religios, comedii în care deznodământul era inițiat de Deus ex machina și tragedii dedicate lui Dionisos au ajuns să fie considerate, cu trecerea timpului, mai mult mitologie decât religie. Dintre toate, numai poetica monoteismului iudaic s-a păstrat ca atare, ca operă lirică exclusiv religioasă, punând bazele poeziei religioase, așa cum este ea înțe­leasă azi. Dovadă că poetul are nevoie de o relație totală și absolută cu divinitatea pentru a fi poet religios, că, la fel ca în poezia de dragoste, nu i se poate adresa decât unuia singur, Cel suprem și de neînlocuit, indiferent dacă în poezia lui Îl slăvește sau Îi arată pumnul.

Dar cum scopul aici nu este o istorie per se a poeziei religioase, am să mă întorc din nou la vremea când lupii se luau de gât cu miei de se sărutau, înfrățindu-se. La început, așa cum ne spune evanghelistul tainelor, era Cuvântul. Dumnezeu Cuvântul care l-a făcut pe Adam cuvântător ca, prin cuvinte, dând nume făpturilor, să devină stăpânul făpturii întregi, adică asemenea cu Dumnezeu. Mai târziu, după cădere (potrivit lui Georgios Kedrenos, Tertulian, Clement al Alexandriei și Sfântului Ierarh Atanasie cel Mare), Set, fiul lui Adam, a fost răpit la cer pentru patruzeci de zile, unde îngerii l-au învățat în chip minunat, printre altele, și scrierea. De acolo s-a întors cu o strălucire dumnezeiască pe chip care nu avea să-l mai părăsească toată viața, motiv pentru care urmașii săi au fost numiți fiii lui Dumnezeu - din nou, laitmotivul asemănării cu divinitatea. Observăm cum această asemănare, și înainte, și după izgonirea din Rai, este una cuvântătoare, dar dacă, pe când omul încă nu păcătuise, cuvântul era exprimat oral, după neascultare și apariția intrinsecă a morții, Dumnezeu îi oferă omului posibilitatea să se exprime în scris, ca, prin moarte, cuvintele sale să nu fie pierdute, ci să se păstreze, măcar cele mai importante. Totodată, devine limpede că dacă Adam putea să denumească de la sine atâta mulțime de specii, fără să se încurce la un moment dat sau să se repete, memoria sa era asemenea cu memoria dumnezeiască - infinită și neșovăielnică. Așadar, scrisul apare nu doar ca mijloc de „conservare” a persoanei în timp, ci și ca antidot împotriva uitării. Scrisul este inventat ca o consecință a căderii, cuvântul însă nu, Cuvântul face parte din dumnezeire, este fundamental și, fiind Dumnezeu, este necreat. Dumnezeu vorbea cu Adam față către față, în acest sens Geneza nu ar fi putut fi mai clară, purta un dialog, nu monologa, după cum se vede puțin mai târziu, în pasajul în care îl ia la întrebări. Dar cuvintele de negrăit ale omului către Dumnezeu, de dinainte de cădere, nu sunt consemnate, ele rămân o taină, tot așa cum o taină este și slavoslovirea îngerilor. În această taină se află sâmburele primei poezii, acel cuvânt originar al omului pe care l-a rostit când, deschizându-și ochii abia alcă­tuiți, și-a văzut pentru prima dată Făcătorul. Un cuvânt mai presus decât cuvântul „mamă” pe care îl rostește întâi orice prunc, un cuvânt în care copilul-adult Adam L-a recunoscut pe Tatăl său ca Părinte, Cauză, Atotțiitor, Mântuitor și Dumnezeu deplin peste toată creația.

Acesta era minunatul joc al omului cu Dumnezeu. Joc pedagogic, cu și de cuvinte, care-l făcea pe Adam altfel și mai presus decât restul făpturii, fiindcă, spre deosebire de ea, el singur putea să-I răspundă Creatorului. De aceea Dumnezeu nici nu-l creează prin cuvânt, așa cum procedează cu celelalte viețuitoare, ci cu mâinile Sale - îl respectă atât de mult pe om, încât așteaptă să-i dea suflarea de viață și cu ea posibilitatea de a-I răspunde, înainte să i se adreseze. Nu vorbește „singur”, cum pare când dă poruncă să se înființeze lumina, cerul, pământul, plantele și animalele, ci vorbește cu el așa cum vorbea în sfatul Sfintei Treimi, ca de la persoană la persoană. Minunat dialog care avea să se termine într-un tragic joc de-a v-ați ascunselea când Dumnezeu, asemeni unui adevărat părinte înțelegător, îi face pe plac copilului, căutându-l, pretinzând că nu știe unde este, fiindcă acesta, în naivitatea lui, crede că dacă a închis ochii și nu-și mai poate vedea părintele, atunci nici părintele nu-l mai poate vedea pe el.

Ce este poezia adresată lui Dumnezeu decât mijlocul prin care urmașii lui Adam încearcă să restaureze de veacuri acel joc sublim? Poezia religioasă trebuie să fie dacă nu rugăciune, măcar rugăminte. Aici intervine lipsa de înțelegere a omului care, atunci când își făurește versurile, se încăpățânează să fie el însuși un creator, să devină asemenea cu Dumnezeu, înlocuindu-L prin arta sa chiar și atunci când I-o dedică. Când scrie (și știe că scrie bine), poetul este tentat să perceapă în sine o forță uriașă, aproape de invincibilitate, o surescitare care-l cuprinde și-n care, preț poate doar de câteva secunde, trăiește plenitudinea creației. Sau, mai bine zis, inconștient, ajunge să creadă că toate câte le-a făcut sunt bune foarte. Atunci nu se mai joacă cu Dumnezeu, ci se joacă de-a Dumnezeu.

Poezia religioasă, oricât de „divină”, poate fi astfel o tot atât de mare hulă la adresa Creatorului pe cât este de frumoasă. Dumnezeu nu trebuie, în nici un caz, să devină mijlocul prin care ne alimentăm orgoliul, pe El nu putem pur și simplu să-L „folosim”, fiindcă, în egoismul nostru, nu ne vom mai asemăna cu El prin creație, căci El le-a creat pe toate ca toate să fie fericite, nu pentru propria Lui satisfacție. Scriind așa nu vom face decât să reedităm căderea lui Adam, care și el, la rândul lui, plictisit de jocul cu Dumnezeu, a vrut să se joace de-a Dumnezeu, ajungând să se hârjonească cu diavolul, cu singura fiară pe care, din toate, nu a știut să o numească. Șarpele i-a promis lui Adam că va fi ca Dumnezeu când adevărata lui problemă era să fie cu Dumnezeu. Doar că primul om n-a înțeles că pentru a fi Dumnezeu nu trebuia decât să rămână cu El, dacă nu din vreun alt motiv, măcar pentru că tovărășia lui Dumnezeu te obligă moral să fii ca El.

De aceea poezia religioasă nu este întotdeauna și sacră. Adesea, scrisă chiar cu cele mai bune intenții, ea nu reușește să depă­șească stadiul laic al mulțumirii de sine, această probă de foc în care poemul fie rămâne și arde, fie trece dincolo neatins și se sfințește, adus ca jertfă în altarul unde numai poetul este arhiereu. Pentru că, decât să-i conferi poeziei tale sacralitate, e mult mai simplu să-L prăvălești pe Dumnezeu în profan. Dumnezeu Se ­lasă întotdeauna prăvălit.