Poiana lui Ioan în sipetul preţioaselor amintiri

Aproape de Mănăstirea Sihăstria, în inima munţilor, se află un prea frumos loc, cunoscut sub numele de Poiana lui Ioan, după un mare sihastru care s-a nevoit în aspră luptă duhovnicească cu patru veacuri în urmă. De atunci până în zilele noastre, numeroşi călugări iubitori de rugăciune şi isihie şi-au găsit sălaş departe de ochii oamenilor şi de slava amăgitoare a lumii acesteia. Am putea numi locul acesta Poiana de lângă Cer, mai întâi pentru faptul că sihaştrii care au vieţuit aici au căutat să fie întotdeauna foarte aproape de Dumnezeu. În al doilea rând, locul fiind situat la o anumită altitudine, este, şi din acest punct de vedere, mai aproape de cer.

Oricum, pitorescul şi liniştea locului sunt greu de surprins în cuvinte. Din deschiderea poienii, înconjurată de brazii veşnic vii, priveşti doar cerul şi munţii dimprejur, până spre vârful Sihla, peste tot zărind, la lăsarea nopţii, aureolele cuvioşilor de altă dată, atât de mulţi la număr încât, după cum afirma un pelerin apusean, foşneau pădurile în trecute vremuri. Deşi s-au stins fizic, lumina lor continuă să strălucească, iar exemplul vieţii înalte pe care au trăit-o să-i însufleţească şi pe alţii până în zilele noastre!

Tradiţia Mănăstirii Sihăstria aminteşte câteva momente importante legate de această Poiană a liniştii sau Tindă a Raiului.

În primul rând, cunoscutul părinte Cleopa s-ar fi întâlnit, în tinereţea lui, prin acele locuri cu episcopul isihast Ioan, alungat din Rusia de furia comuniştilor. Se ştie că, pe la jumătatea veacului al XX-lea, episcopul fugar, însoţit de ucenic, străbătea munţii dimprejur oprindu-se uneori şi vorbind cu monahii pelerini, cum au fost părintele Cleopa, Teodul Varzare de la Agapia şi alţii. Chiar dacă îşi fixau întâlniri ulterioare, episcopul nu se mai arăta. Monahii lăsau pe marginea vreunei buturugi pesmeţi, hârtie de scris sau alte lucruri trebuincioase şi se retrăgeau. Vlădica Ioan apărea, probabil, mai târziu, păstrându-şi în mare taină liniştea şi rânduiala pe care şi le asumase.

În al doilea rând, marele avvă Paisie Olaru peregrina adeseori în Poiana lui Ioan, rugându-se îndelung şi bucurându-se de umbrirea darurilor Duhului Sfânt. Într-unul din popasurile în acest topos, părintele Paisie a înfipt o cruce de lemn, cu gândul ca aici să se ridice un lăcaş de închinare. A trecut la cele veşnice fără să vadă împlinit acest vis, care fusese însă împărtăşit altor cuvioşi din obştea cea mare a Sihăstriei.

În sfârşit, în al treilea rând, aproape de poiană s-a nevoit, multă vreme, către sfârşitul veacului al XX-lea, cuviosul părinte ieroschimonah Casian Onufrie Frunză, un sihastru de taină, rugător şi smerit, care-şi făcuse o colibă pe buza unui muncel din împărăţia liniştii.

Între amintirile preţioase păstrate din vremea când slujeam ca arhidiacon, se află sfinţirea locului pentru schitul care avea să fie înălţat în Poiana lui Ioan. Era în 31 august 1993. Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei de atunci - Daniel - era însoţit de episcopii Eftimie de la Roman şi Casian de la Galaţi, de părinţii Cleopa Ilie, Petroniu Tănase, Victorin Oanele, Ioanichie Bălan, Vitalie Danciu, Antim Gâdioi şi alţii.

Rugăciunile de binecuvântare şi cântările s-au înălţat în liniştea locului, întreruptă arareori de vuietul pădurii şi glasurile păsărilor. În mijlocul poienii, după momentul rugăciunii, părintele Cleopa a evocat călătoriile sale împreună cu duhovnicul Paisie în acele locuri şi dorinţa acestuia de a se ridica un altar nou pe locul nevoinţei atâtor călugări ştiuţi şi neştiuţi care s-au rugat mereu, înfruntând în mijlocul munţilor arşiţa zilelor de vară şi gerul iernilor pentru a fi „prieteni şi casnici“ ai lui Dumnezeu.

Slujba de sfinţire a locului a fost o întâlnire de suflet a unor monahi din diferite generaţii, o ascultare a cuvintelor filocalice şi pregustare a veşnicelor bunătăţi. Înainte de întoarcerea noastră în Lavra Sihăstriei, am făcut un popas în preajma nevoitorului părinte ieroschimonah Casian Onufrie Frunză. Bucuros şi mirat în acelaşi timp de oaspeţi, bătrânul sihastru părea stingherit sub privirile atâtor pelerini, cum nu mai fusese de mult obişnuit să primească. A rostit cu mare smerenie câteva cuvinte şi ne-a petrecut cu privirea până când ne-am pierdut în desişul pădurii. A rămas din nou singur, cu rugăciunile şi trăirile lui înalte, până când s-a mutat în Cer. A venit în ziua aceea (9 ianuarie 2001) Mitropolitul Moldovei să-i citească rugăciunea arhierească de dezlegare şi să amintească întâlnirea din 31 august 1993, înscrisă nu doar în istorie, ci mai ales în suflete.

Au trecut de atunci mulţi ani. Harnicul stareţ al Sihăstriei, arhimandritul Victorin Oanele, a trudit şi vegheat împreună cu numeroşii săi ucenici şi colaboratori la ridicarea unui nou lăcaş de închinare, chemat să aducă, alături de celelalte sfinte altare, slavă lui Dumnezeu Celui în Treime închinat.

Vreme de 15 ani s-a muncit cu jertfelnicie. Un drum nou s-a croit printre stânci şi copaci uriaşi. S-a înălţat frumoasă biserică, clopotniţă, chilii noi, cuhnie şi trapeză. Glasuri de clopot răsună prin munţi chemând monahi şi pelerini la rugăciune. Pictura bisericii s-a înfăptuit de monahii sihăstreni, care au lucrat cu pricepere şi migală. Izvoarele din care părinţii Paisie şi Cleopa îşi ostoiau setea au format un preafrumos lac (iaz) ocrotit de brazi seculari.

Din 1993 până în 2009 am urcat de multe ori potecile munţilor şi am gustat din frumuseţile de la Poiana lui Ioan. Locul singuratic de altă dată este acum o adevărată mănăstire. Incredibil şi totuşi adevărat să vezi cum toate sunt acum gata şi au primit binecuvântarea lui Dumnezeu prin ales sobor de ierarhi, în frunte cu Patriarhul României, Mitropolitul de altă dată al Moldovei şi Bucovinei, care a sfinţit locul zidirii bisericii.

Dorinţa minunatului avvă Paisie Olaru s-a împlinit. Biserica din Poiana lui Ioan străluceşte ca şi amintirea neuitatului duhovnic care avea dor după Cer şi după netrecătoarele frumuseţi.