Popas şi bucurie în drumul vieţii

Marele Apostol al neamurilor îi învăţa pe creştinii vremurilor sale să se bucure cu cei ce se bucură şi să plângă cu cei ce plâng (Epistola către Romani, cap. XII). Trebuie să recunoaştem că e mult mai facil să plângem cu cei ce plâng, adică să arăţi compasiune alături de cei care trec prin mari încercări, deşi oamenii sensibili nu se mai întâlnesc chiar la tot pasul. Este însă foarte greu, trebuie să fim realişti, să ai puterea de a te bucura cu cei ce se bucură. Tot mai puţini oameni găsesc o modalitate potrivită, cu precădere gânduri sincere, pentru bucuriile semenilor. Aceştia sunt cei care au înţeles că iubirea-i esenţială în parcursul existenţial din lumea aceasta, care este doar pregătire pentru dobândirea Împărăţiei celei netrecătoare.

Împlinirea vârstei de 70 de ani a domnului Mihai Frunză, fost primar al Rădăuţilor, reprezintă pentru dumnealui un moment de bucurie, bilanţ (evaluare), dar şi planuri de viitor.

Pentru cei care-l cunosc (rudenii, prieteni, colaboratori şi admiratori) este prilejul adresării unor cuvinte frumoase şi al privirii cu atenţie la viaţa unui om care s-a dăruit în mod aparte comunităţii, trudind mai mult pentru alţii decât pentru sine, într-o vreme în care încercările nu erau puţine, iar solicitările, petiţiile şi nevoile celor mulţi se aflau în permanenţă pe biroul său de lucru.

Cu mulţi ani în urmă, în vremea studiilor de la Seminarul Teologic din Mănăstirea Neamţ, aflam pentru prima dată de primarul Rădăuţilor Mihai Frunză. Aveam mulţi colegi din zonă şi chiar un monah de la Mănăstirea Putna, iar aceştia vorbeau frumos despre edilul din vechea cetate a Muşatinilor, unde îşi aflase odihnă întemeietorul Statului feudal Moldova, Bogdan I Muşat. În anii seminarului am făcut împreună cu alţi colegi excursii şi pelerinaje în Bucovina, la vestitele mănăstiri din Ţara Fagilor. Drumul nostru trecea întotdeauna prin Rădăuţi.

Îmi aduc şi acum aminte de ordinea care domnea pretutindeni, de mulţimea florilor şi de aspectul plăcut al urbei ce rivaliza cu oraşul Fălticeni, situată atunci în topul celor mai bine gospodărite şi îngrijite localităţi din cuprinsul judeţului Suceava.

Peste ani, într-o vizită pe care i-am făcut-o la Rădăuţi bunului, evlaviosului şi neuitatului episcop-vicar Gherasim Cucoşel Putneanul, printre subiectele amintite a venit vorba şi de primarul Mihai Frunză, pe care-l considera un edil harnic şi un om cu inimă bună.

De altfel, Mihai Frunză nu a fost niciodată străin de rânduielile şi viaţa Bisericii. Încă din timpul regimului totalitar, în anii '80 ai veacului trecut, se puteau întâlni pe holurile Primăriei din Rădăuţi preoţi, călugări şi călugăriţe în straie cernite. Cererile lor, cu probleme diverse, erau în general soluţionate favorabil de primar şi de consilierii lui. Pe de altă parte, cu titlu personal, primarul Rădăuţilor ajuta bisericile, mănăstirile şi monahii discret, aşa cum ne învaţă permanent Fiul lui Dumnezeu.

M-am gândit mult la această atitudine pozitivă manifestată de Mihai Frunză, care a condus Consiliul Local al Rădăuţilor în cinci sau şase legislaturi.

Aşa erau unii oameni importanţi din vremea Mântuitorului. Nu făceau parte din ceata cărturarilor şi a fariseilor, ştim că printre ei, cu puţine excepţii, domnea înpietrirea inimii. În schimb puteau fi întâlniţi printre ofiţerii romani (sutaşul din Capernaum), demnitarii cu averi impresionante (tânărul bogat), oameni de rând, chiar străini de neam (femeia cananeeancă, samarineanul milostiv) şi mulţi alţii. Atitudinea lor era întotdeauna binevoitoare, iar Domnul i-a dat ca exemplu. Dăruirea lor pentru aproapele era exemplară. Credinţa, smerenia şi iubirea acestora l-au impresionat pe Domnul, Care a şi spus în cuvinte laudative că n-a întâlnit atâta credinţă nici în Israel, în rândul celor care făceau parte din poporul ales şi erau chemaţi cei dintâi la mântuire şi răsplată veşnică.

Din toate aceste întâlniri cu Fiul lui Dumnezeu reţinem episodul tulburător şi cutremurător aş spune al unui demnitar bogat care s-a apropiat de Iisus şi L-a întrebat: "Doamne, ce să fac ca să trăiesc veşnic?", şi apoi dialogul arhicunoscut a continuat. Bogat şi posesor al unor demnităţi care-i acordau un statut privilegiat, omul respectiv ar fi putut savura doar clipa aceea de succes total şi efemer care pare să înşele mulţi pământeni. Dar nu s-a bucurat doar de atât. Dorea ceva mai mult. Avea preocupări spirituale serioase, punându-şi problema veşniciei, cum puţini de azi şi dintotdeauna mai fac.

Evanghelia ne spune că Domnul l-a privit cu drag, deşi Dumnezeu fiind, ştia că dregătorul bogat are totuşi nişte limite peste care nu putea trece.

După modelul dregătorului de care aminteşte Evanghelia cred că sunt multe exemple de dregători, din vremea noastră ori din trecute vremuri, care doresc să dobândească veşnicia. Faptele lor săvârşite din inimă, şi nu doar de ochii lumii, se îndreaptă spre Biserică şi slujitorii ei, spre oameni săraci şi singuri, care plâng şi pe care nu are cine să-i mângâie. Spre toţi aceştia Mântuitorul priveşte cu drag, pentru că ei săvârşesc fapte bune cu iubire, oferind din darurile bogate pe care le-au primit de la Dăruitorul a toate.

Aşa au rămas în pisanii şi pomelnice ctitoreşti, în tradiţii vechi şi istorii sfinte domnitori, boieri, arhierei, ieromonahi şi preoţi, demnitari de ranguri diferite, primari şi oameni binevoitori care s-au făcut mâinile milostive ale iubirii lui Hristos, care alină suferinţa celor bolnavi, aduc speranţă şi întăresc credinţa celor mulţi.

În altă ordine de idei, îmi amintesc de câteva vizite în primitoarea casă a primarului Frunză, loc în care au poposit mulţi slujitori ai Bisericii, ierarhi, monahi, preoţi, scriitori, artişti, politicieni, dar şi oameni mulţi care aşteptau cu speranţă un ajutor sau măcar o vorbă bună.

Cândva am călătorit împreună la Brodina, într-un loc neasemuit de frumos, în împărăţia munţilor şi a frumuseţilor desăvârşite, într-o poiană pe malul unui pârâu cu apă limpede şi cu străluciri de lumină.

Primarul Mihai Frunză, amfitrionul acelei zile, ne spunea vorbe înţelepte, glumiţe şi amintiri păstrate cu grijă ca într-un sipet preţios de argint, bătut cu rubine şi diamante.

Am cunoscut atunci că iubirea lui nu se îndrepta doar spre ţărână, cum de altfel toţi suntem legaţi cu lanţuri straşnice, nevăzute. Iubirea lui căta şi spre Cer, de unde-i veneau ajutorul şi bucuriile netrecătoare...

În vizitele făcute prietenilor dragi, prin mesaje convenţionale, în discuţii telefonice, dar şi în taina rugăciunilor ne-am întâlnit unul cu altul, în bucuria comuniunii şi a iubirii cu care suntem datori.

Din cei 70 de ani cu împliniri roditoare, doar parţial cunoscute şi recunoscute, domnul Mihai Frunză i-a închinat pe cei mai mulţi altora, împlinind cuvântul care ne cere să privim alături, la omul aflat în nevoi, privind şi spre noi înşine, în acea dorită regăsire de sine şi de permanentă întoarcere la izvoare...

"Doamne, dintr-a inimii prisacă,

Dorurile-n roi spre Tine pleacă.

Lungă-i calea foarte, pânâ la Tine...

Cum s-o afle bietele-mi albine?

Fac popas în ierburi înflorite,

Spornic sug dulceaţă din ispite

Şi să bea din floare dacă-ncearcă

Aripa de pulbere şi-o-ncarcă.

Din măceş, din crini, din mătrăgună,

Mirul florilor în stup l-adună.

Mustul dulce-luminos le-mbată.

Au uitat spre Tine drumul, Tată!

Ca mărgăritarele-n şiraguri,

Lin s-aşază faguri lângă faguri.

Doamne, într-a inimii prisacă,

Dorurile ceară or să-ţi facă

Şi din ceară Ţi-oi aprinde Ţie,

Mâine, la vecernie, făclie."

(Spovedanie - Monahia Teodosia Zorica Laţcu)