Portret al artistului în anotimpul pârgului - Dacian Andoni

În contrast cu statura sa voinicească, pictorul este întru totul întruchiparea bunătății și gingășiei, cele care, în mod paradoxal, aureolează nu rareori făpturile urieșești. Răzbate din trupul acestui gorun o lumină tainică, parcă de crepuscul. Te apropii de omul din fața ta și el, miraculos, pare ca o candelă, prefirând miresme de sacru și de înțelepciune bătrână. Arădeanul, adică bănă­țeanul, în venele căruia curge și sânge de bucovinean, prin obârșiile paterne, a știut să transleze aceste daruri, forța și delicatețea, tumultul furtunatec și șoptitoarea duioșie, în creația sa de meșter al zugrăviturii de subțire. Pânzele lui parcă ne­țăr­murite încorporează în necuprinderea lor detalii ce au fragilitatea firului de iarbă abia ieșit din dormitarea iernaticului. Pe aceste suprafețe, cu deschideri de fresce ample, petele de culoare se aștern armonios, riguros, aidoma notelor muzicale pe un portativ al plăsmuirilor simfonice. Se îmbrățișează sau se despart în fire de tort, dar nu la întâmplare, ci urmând reguli ce lasă impresia că aparțin matematicii. Nu lipsesc, întocmai ca într-o com­po­ziție ce se respectă, contrapunctările, evident cromatice, având rostul să reliefeze tâlcul din adânc. Culorile, nu foarte numeroase, în îmbelșugata lor stratificare, adevărate brocarturi prețioase, degajă miezoase simboluri și inefabile metafore.

Așa mi se înfățișează impresionist pictorul și profesorul de la Universitatea de Vest din Timișoara Dacian Andoni în 2022, în care, la 30 decembrie, va rostui cifra 60. În acest chip l-am descoperit ca profil și lucrare și în ultima sa expoziție, deschisă la acest sfârșit de an la Galeria „Dana” din Iași, unde a mai expus în 2009 sub genericul „Dincolo de materie”. Și-a intitulat prezența pe simeze „Fragmentarium”. E parte a suitei de expoziții deschisă la Timișoara, prin care artistul marchează această importantă bornă a existenței, intrarea în anotimpul pârgului. Lucrările, desenele pe hârtie și pânză, uleiurile și fotografiile, propuse publicului ieșean, recompun din fragmente de realitate, doldora de sensuri, un univers al sacralității și eternului uman. Piesele etalate sunt ilustrative pentru acest ultim strat al creației unui promotor de vocație al tehnicilor și viziunilor grisaille în coloratură neo­expresionistă, cu accente particulare, definitorii pentru personalitatea creatorului. Cariera și-a început-o cu ucenicia la Arad, la Liceul de Artă, într-o atmosferă efervescent avangardistă, cultivată de profesorul George Sabău, a continuat-o cu formația academică la Iași, sub bagheta unui artist din cei aleși, dar și pedagog de har, Adrian Podoleanu, ca să o împlinească la Timișoara, în preajma unui gânditor în imagini, pictorul și profesorul Constantin Flondor, căruia Dacian Andoni i-a fost preparator. În primul strat al unui parcurs creator cu reliefuri pregnante, mărturisind eforturi tenace pentru un statut identitar, Dacian Andoni s-a aflat sub influența magistrului său ieșean Adrian ­Po­­doleanu. A practicat acuarela, având,  ca și profesorul său, plăcerea de neegalat de a făuri din culorile de apă priveliști mirabile în transpa­rențe cromatice paradisiace. Râvnitor și mereu căutător, a ieșit repede de sub mantaua dascălului, însă a rămas fidel virtuților de expre­sivitate ale griurilor rafinate, prin care s-a individualizat strălucit mentorul său ieșean. A părăsit figurativul și a fost cucerit și provocat de decuparea realității în secvențe abstractizate, relevante pentru întregul din care fuseseră extrase. Demersul artistic, căruia i s-a dedicat pasional și cerebral, a urmărit să aducă la lumină dimensiunea metafizică a universului și să-i decodeze, cu mijloace plastice de subtilitate, simbolistica. A fost și este, totodată, preocupat să confere creațiunilor o cinetică preluată din experiențele fructuoase în fotografie și cinema. A izvodit, procedând ­într-un asemenea mod, o spiritualizare ce era a naturii sale intime, potențată de ambianța mișcării Prolog, în care a avut norocul să se integreze grație lui Constantin Flondor. Determinante în cristalizarea acestei direcții programatice s-au dovedit a fi și contactele cu intelectuali de talia lui Dan Hăulică și Paul Barbăneagră, care i-au deschis expozițiile de la Paris și Veneția. Analista de finețe, condeierul cu seva cuvântului mustos, criticul de artă Doina Mândru, curatoare, alături de pictorița Smaranda Bostan, a expoziției de la Iași, numește aceste momente ca „Întâlniri fondatoare”. În textul catalogului expoziției „Fragmentarium”, Doina Mândru descrie grăitor, într-o hermeneutică substan­țială, etapele de creație ale lui Dacian Andoni, straturile acestea de „Grisaille”. Omite însă o componentă esențială a poeticii lui Dacian Andoni, cea a griurilor, pe coardele cărora se alcătuiește țesătura rapsodică a artei sale. Izvorul acestor griuri se află la Iași și spre acesta l-a călăuzit Adrian Podoleanu. Discipolul din perioada ieșeană a fost sedus de meșteșugul nepereche al magistrului, care demonstrase cu atâta elocvență că griul nu-i tern, dimpotrivă are nebănuite resurse de expresivitate, dacă ai iscusința să le desfereci din tainița lor. A aderat la acest mod de a concepe actul creator și s-a străduit să-l ducă mai departe într-un mod propriu.

Dacian Andoni, spre deosebire de alți ucenici ai lui Adrian Podoleanu, a avut puterea să rupă când a trebuit de cordonul ombilical ce-l lega de învățătorul lui și să planeze spre alte sfere definitorii. Gravitând pe noi coordonate, Dacian Andoni a păstrat în banduliera sa acest cartuș de aur, predilecția pentru griuri. Acestea reprezintă de fapt legătura de vase comunicante între perioadele pe care le-a cunoscut arta sa. Le regăsim și în „Fragmentarium”, prin lucrări caracteristice pentru conceptul și stilistica etapei, cea a așezării stratificate a culorii și sculpturalității compoziționale. Ni se dezvăluie ca în bătaia lunii pline fragmente ancestrale ale unor umile zidiri umane, cele din chirpici. Lutul, paiele, cu liantul lor de apă, nu au precaritatea presupusă, capătă înțelesuri cu valoare de simbol prin surprinderea peceții lor de duh. Și astfel se încarcă cu valori mitice și capătă uimitor monumentalitate și măreție de relicve ca de templu. Demersul nu e unul științific, arheologic. Privirea de laser a creatorului deschide porțile misterului și mirabilului tainic. Se simte pulsând în aceste priveliști poezia și se aude susurând colindul euritmic. Din pământ, din paie și din boabe cu un colț de fir nou de grâu se configurează în niște tipare ale interio­rității chipuri de oameni pogorând din veșniciile cerești. Pictorul nu este adeptul monocromiei, ci deschide paleta și spre alte culori. Griurile din pânzele cu ecrane largi strălucesc prețios prin străluminările petelor de brunuri tomnatic aprinse, topite măiestru în urzeli de alburi, ale căror secrete le-a deprins tot la Iași la memorabilele lecții de culoare ale lui Podoleanu. Și tot în acel spațiu al școlirii academice, Dacian Andoni a pătruns multe alte secrete din laboratorul meșterului faur. Unul dintre acestea a fost înțele­gerea însemnătății desenului, nu doar ca fază preliminară în anatomia unei lucrări. Adrian Podoleanu le cuvânta aplicat stu­denților săi, pornind de la studierea aprofundată a două lucrări, „Primăvara” și „Nașterea lui Venus” despre impor­tanța sporirii expresi­vității desenului, acea „morbidețe”, rezolvată de Botticelli încă din secolul al XV-lea. Expunerea la Iași a unor desene nu are doar menirea de a oferi privitorului splendori ca de broderii ale meșterilor cei mari, operă a unui virtuoz al liniei, ci și de a ne tălmăci ceva din geneza atât de complexă a operei de artă, a compo­zi­țiilor, cu frenezia lor cromatică. În elaborarea acestora, desenul joacă un rol fundamental. Liniile nu se văd când privești tabloul. Le tăi­nu­iește culoarea, dar pe temeinicia și expresivitatea lor se zidește creațiunea ca un tot simfonic.

Dacian Andoni, artistul ajuns în anotimpul pârgului, dă seamă, prin această suită de expoziții itinerante în marile centre culturale românești la ceas aniversar, de faptele sale artistice roditoare, de strădaniile în explorarea neostenită a nerostitului, cel în stare a-i da unicitate. Pare animat de aspirația unui ilustru pictor ieșean, Victor Mihăilescu Craiu, mărturisită într-un interviu semnat de Val Gheorghiu. Răspunzând unei întrebări referitoare la felul cum va fi văzut de posteritate, legendarul meșter afirma că „...am să fiu văzut foarte bine. Pentru că nu semăn cu nimeni. Acesta e coșmarul meu să nu semăn cu nimeni; ce să mai adaug, ce să mai scot, să nu semăn cu nimeni...” Dacian Andoni și-a dorit, la rându-i, neasemănarea și a reușit să fie el însuși. E cununa ce-o poartă smerit la cei 60 de ani, timp al pârgului și al unor așteptate noi pliniri.