Portul popular românesc - poartă către Cer

În unele regiuni ale țării se obișnuiește și astăzi ca, la marile sărbători, credincioșii (copii, tineri, părinți și bunici) să vină la biserică îmbrăcați în costume populare. Fiecare își poartă cu mândrie simbolul apartenenței la neamul din care face parte. Dar portul popular românesc nu este numai o haină frumoasă pe care o îmbrăcăm în zi de sărbătoare, ci este mult mai mult!

Costumul popular romȃnesc, atȃt de frumos ornamentat, atrage privitorul prin colorit, măiestria cusăturii și prin diversitate. Femei și bărbați care au trăit pe aceste meleaguri l‑au purtat cu mȃndrie. A fost prezentat chiar și la curțile regale, căci reginele Elisabeta și Maria ale Romȃniei au iubit foarte mult costumul popular și l‑au purtat și promovat cu dragoste. Pe de altă parte, costumul popular romȃnesc este haina de zi cu zi a moșilor și strămoșilor noștri: sunt straiele cu care mergea la munca cȃmpului, mergea la horă, la nunți și botezuri, dar și cu care mergea la luptă atunci cȃnd neamul acesta era atacat de vrăjmași și cu care era ȋngropat. Cămășile tradiționale sunt albe pentru că reprezintă haina de lumină a botezului: „Cȃți ȋn Hristos v‑ați botezat, ȋn Hristos v‑ați ȋmbrăcat” (Galateni 3, 27) căci Hristos este „Lumina Lumii”. Această lumină l‑a ȋnsoțit mereu pe țăranul romȃn pe calea vieții, căci ȋși trăia ȋntreaga viață cu conștiința faptului că este ȋmbrăcat ȋn „Lumina lui Hristos” și, ȋnveșmȃntat ȋn această lumină, se prezenta la ȋntȃlnirea cu Tatăl ceresc, ȋn Sfȃnta Liturghie.

„Preoția împărătească” a țăranului român

Preasfințitul Episcop Ambrozie, ȋntr‑o predică, ne amintește ceea ce moșii și strămoșii noștri știau, că „nu este nici o deosebire ȋntre veșmintele sfinte preoțești și straiele populare romȃnești, femeiești sau bărbătești, pentru că toate sunt ȋngemănate cu cruci”. Cămașa bărbătească și ia sunt ȋmpodobite cu sute și mii de cruci. Acesta este modul prin care neamul romȃnesc a ȋnțeles să‑și poarte crucea.

Țăranul romȃn păstra un rȃnd de straie, cel mai frumos, special pentru a merge la biserică. El nu mergea la biserică doar pentru că așa este rȃnduiala, ci pentru că era preot ȋn familia lui, avȃnd „preoția ȋmpărătească” (I Petru 2, 9). El nu era un spectator la Sfȃnta Liturghie, ci era un co‑liturghisitor, ȋmpreună cu părintele. Preotul deschide porțile Cerului prin binecuvȃntarea de la ȋnceputul Sfintei Liturghii - „Binecuvȃntată este Ȋmpărăția Tatălui și a Fiului și a Sfȃntului Duh, acum și pururea și ȋn vecii vecilor” - iar țăranul romȃn, prin Aminul rostit, pășea pe această poartă, urmȃndu‑și părintele, ȋn veșnicia Ȋmpărăției Tatălui ceresc. Să ne aducem aminte că el era cel care binecuvȃnta apoi masa prin rugăciune și făcea semnul Sfintei Cruci ȋnainte de a tăia pȃinea. Și mai ales să ne gândim că țăranul romȃn ȋși trăia viața ca și cum ar fi trăit mereu ȋn prezența lui Dumnezeu.

Hristos îmbrăcat în cămașă tradițională, la Biserica „Sfântul Nicolae” din Densuș

La biserica din Densuș se află o frescă de care părintele Dumitru Stăniloae era fascinat. Fiica dȃnsului, doamna Lidia Stăniloae, scria ȋn „Lumina faptei din lumina cuvȃntului”: „Rareori l‑am văzut pe tata atȃt de copleșit de ceea ce vedea. Nu‑și putea dezlipi ochii de la un fragment de pictură așezat ȋn stȃnga, ȋn pronaos: Dumnezeu‑Tatăl, avȃndu‑L ȋn fața Sa pe Pruncul Iisus, cu mȃinile așezate pe umerii firavi de copil ȋntr‑un gest de infinită dragoste. Haina (…) era o cămașă ca a localnicilor, cu altițe la mȃneci. Un țăran bătrȃn, de prin partea locului, care‑și ȋmbrățișează fiul, cu simplitate, cu nesfȃrșită tandrețe, cu ȋnțelegerea a tot ce urma să se ȋntȃmple. Tata a stat nemișcat acolo. Nu știu cȃt, fiindcă timpul rămȃnea la ușă, n‑avea acces ȋn acel lăcaș al veșniciei”. Ȋn această icoană, ce reprezintă Sfȃnta Treime ȋntr‑o manieră unică, Ȋl vedem pe Hristos ȋmbrăcat cu o cămașă tradițională țărănească, purtȃnd haina „preoției ȋmpărătești” a țăranului romȃn. Ȋmbrățișarea părintească, plină de căldură, este ȋmbrățișarea Tatălui ceresc care primește cu dragoste jertfa țăranului romȃn, care și‑a dus viața trăind credința ȋn firescul ei și purtȃnd mereu ȋn inima lui dragostea de Dumnezeu, de neam și de țară, care ȋl face părtaș la veșnicie. Doamna Stăniloae continuă: „Ca un brȃu, de jur ȋmprejur, se repeta același motiv: un cal fără călăreț. L‑am ȋntrebat pe tata: Ce semnificație o fi avȃnd oare calul, repetat, multiplicat, mereu același, obsedant și neliniștitor? Tata mi‑a răspuns: Moartea! Calul care se ȋntoarce acasă fără călăreț…”. Cȃnd pleca la luptă să‑și apere pămȃntul strămoșesc, țăranul romȃn nu știa dacă se va mai ȋntoarce! Astfel că pe cămașa cu care lupta avea cusută crucea. El s‑a făcut hristofor (purtător de Hristos), deoarece și‑a trăit credința ȋn plenitudinea ei: se ducea la biserică, la Sfȃnta Liturghie, și apoi mergea, oriunde ȋl purtau pașii, cu Hristos ȋn inima lui!

Tradiție și tradiționalism

Jaroslav Pelikan face o diferențiere ȋntre tradiție și tradiționalism: „Tradiția este credința vie a celor care au adormit, iar tradiționalismul este credința moartă a celor vii”. Cămașa și ia romȃnească pot fi asemănate imaginii unui cimitir ȋn timpul iernii, plin de crucile neamului romȃnesc, care răsar din omătul alb‑strălucitor care tocmai s‑a așternut și luminează, și purifică totul. Purtarea straielor populare astăzi reprezintă păstrarea vie a credinței ȋnaintașilor noștri, iar crucile de pe cămăși nu sunt niște cruci anonime, ci sunt crucile lui Ion, Gheorghe, Vasile, Maria, Ioana și alții, moșii și strămoșii noștri, dar și ale tuturor sfinților martiri și mărturisitori romȃni cunoscuți și necunoscuți. Atunci cȃnd noi, cei de astăzi, femei și bărbați, ȋmbrăcăm ia și cămașa romȃnească ne facem părtași la ȋntreaga istorie, la trecutul, prezentul, dar și la viitorul acestui neam.

Astfel, urmȃndu‑ne ȋnaintașii și avȃnd conștiința semnificației portului popular, să ne străduim să‑l purtăm cu drag ori de cȃte ori avem ocazia, căci este pentru fiecare dintre noi o poartă către Cer.