Postirea ca fereastră spre cerul dinăuntru

Pe tema postului, Biserica a exprimat întotdeauna o concepție profundă, după cum afirma și teologul H. Tristram Engelhardt jr: „Posturile în deplinătatea lor cer nu numai abținerea de la unele alimente, uneori chiar lipsa mâncării, rugăciune mai aprinsă și mai multă milostenie, ci și evitarea relațiilor conjugale” (Fundamentele bioeticii creștine: perspectiva ortodoxă, Editura Deisis, Sibiu, 2005, nota 43, p. 381). Biserica a lucrat însă cu omul alternând cu înțe­lepciune principiul acriviei cu cel al iconomiei. De exemplu, celor sănătoși li se cere să țină toate posturile, după rigoare sau acrivie, dar și aici se ține seama de vârstă și capacitate de înțe­legere spirituală. Nu poți cere unei persoane care se află în fața primei spovedanii aceleași lucruri ca uneia mai înaintate duhov­ni­cește. Nu poți nici condiționa Taina Spovedaniei, cum se mai întâmplă câteodată, din nefericire, de ținerea tuturor posturilor, pentru că smintești și îndepărtezi lumea de biserică.

Pe de altă parte, aplicând iconomia, Biserica poate ușura postul alimentar pentru cei bolnavi: pentru persoanele cu probleme de sănătate este recomandată alimentația indicată de medic. De asemenea, se pot acorda anumite dispense de post și pentru persoanele aflate în condiții speciale de muncă, climatice, socio­economice etc. Biserica împărtă­șește o concepție realistă despre postire, pe care o corelează cu starea de fapt a fiecăruia. În cuvintele Avvei Casian: „Nu toți sunt deopotrivă în tărie, fie din pricina vârstei, fie a bolii sau a unei alcătuiri mai firave a trupului” (Everghetinos, vol. 3, Cartea a II-a (Temele 1-25), Editura Sfânta Mare Mănăstire Vatoped, Muntele Athos, 2016, p. 295).

Postirea trebuie să urmeze însă dreapta măsură, fără a renun­ța cu totul la postire, dar și fără a exagera, după cum ne îndeamnă vrăjmașul: „Spunea Sfânta Singlitichia: «Nu orice nevoință este îngăduită; căci este și o nevoință întețită de la vrăjmaș (...) Să nu postești patru-cinci zile, iar apoi să-ți nimicești puterea cu mulțime de bucate. Fiindcă pretutindeni lipsa de măsură aduce stricăciune (...) Tânăr fiind și sănătos, postește; că va veni și bătrânețea cu neputința»” (Ibidem, p. 283).

„Ferește-te de rău și fă binele”…

Totuși, tuturor ni se cere postire de fapte și gânduri rele, indiferent de starea de sănătate și de vârstă.Postul caracterizează așadar și lumea celor nevăzute din noi și se exprimă prin abți­nerea de la clevetire, minciună, mânie, pofte păcătoase sau mândrie, în scopul asemănării cu Dumnezeu. În acest sens, arhimandritul Teofil Părăian sublinia: „Postul nu trebuie să rămână o faptă izolată, ci postul trebuie să fie unit cu părăsirea păcatului. Nu postim numai de bucate, ci trebuie să postim şi de păcate”.

Postul este o perioadă în care evităm să facem rele, dar și un răstimp în care suntem chemați să facem binele și să intensificăm rugăciunea, la îndemnul Sfintei Scripturi: „Fereşte-te de rău şi fă bine, caută pacea şi o urmează pe ea” (Psalmul 33, 13).

Postirea nu se face din considerentul că materia ar fi rea sau păcătoasă. Astfel explica Sfântul Diadoh, învățându-l pe postitor să dăruiască celor mai lipsiți mâncarea de la care el se înfrânează: „Nu ne oprim de la mâncăruri pentru că sunt rele - să nu fie! -, ci pentru ca, rupându-ne de cele multe și nefolositoare, să strunim cu măsură mădularele care se înfierbântă ale trupului” (…) „prisosul nostru să fie îndestulător pentru iconomisirea celor săraci, lucru care este semn al dragostei curate” (Everghetinos, ed. cit., p. 343).

Postul nu poate fi motivat nici de dezgustul pentru materie și bucate, spunea Antioh Pandectul: „Când cineva se înfrânează, trebuie să păzească și aceasta: să nu se țină departe de vreo mâncare ca de ceva dezgustător și scârbos, căci acesta este lucru blestemat și cu totul drăcesc” (Ibidem, p. 341).

Iar dacă ne întrebăm în pri­vința cantității, desigur că înfruptare poate fi și cu mâncare de post. O învățătură a Bisericii primare ne spune că forma de postire a primilor creștini era mai ales ajunarea. Dacă abia te-ai trezit și te apuci să mănânci cât cuprinde mâncare de post, te amăgești doar că postești. O regulă generală este să începi ziua cu ajunare, cât te țin puterile, în funcție de vârsta și activitățile pe care le desfășori. Dar să ajunezi totuși cât să simți un strop de greutate a postirii.

Iar când vine vremea să te așezi să mănânci, măsura înfrânării este aceea ca după masă să mai dorești să te rogi (Sfântul Siluan Athonitul). Aceeași învă­ță­tură a nesăturării de mâncare o împărtășesc toți părinții îmbu­nătățiți: „Marele Eftimie spunea că înfrânarea desăvârșită este cea care nu ajunge la săturare și ne oprește de la mâncare când încă mai avem nevoie; lucru care înseamnă să mâncăm mai puțin decât ne trebuie” (Everghetinos, ed. cit., p. 281). Sau Marele Hariton către ucenicii săi: „Să nu mănânce pe săturate, ci să se oprească când pântecele încă mai cere” (Ibidem, p. 311).

Iar în alt loc, postirea de mâncare este legată nu doar de un principiu care este și al dietei moderne - să nu te îmbuibi, să nu te scoli prea sătul de la masă -, ci și de mișcările nevăzute ale poftelor: „Canonul de înfrânare pe care ni l-au predat Părinții este acesta: cel ce mănâncă să se oprească atâta vreme cât simte poftă și să nu aștepte săturarea” (Ibidem, p. 297).

Asceza ochilor, răsplătită cu veselie duhovnicească

Acest chip al postirii subtile, veghetoare și la mișcările instinctuale trezite de alimente, dar și la altele care sunt stârnite de vrăjmașul, și pătrund în trup nu doar prin gură, ci și prin fereastra altor simțuri, este admirabil zugrăvit de o întâmplare din viața părintelui athonit Gheorghie Aghiopavlitul. Trimis de mănăstire să cumpere grâu, gheronda este nevoit să meargă la oraș și să se urce într-un autobuz. Îndată o femeie vine și se așază lângă el, ceea ce îi produce o teribilă luptă interioară: „Gândul îi spunea s-o privească, ca să vadă cine este. Și îndată a urmat un dialog cu acel gând: - De ce s-o privești? - Să știu cine călătorește împreună cu mine. - Nu, nu o vei vedea. De altfel, Evanghelia spune că, dacă privești la o femeie cu poftă, deja ai desfrânat în inima ta. - Bre, doar o privire, ca să o vezi. Nu moare lumea... Poate e vreo rudă de-a ta” (În Ieromonahul Eftimie Athonitul, Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte Athos, Editura Evanghelismos, București, 2016, p. 163).

Agonia indusă de ispititorul continuă pe parcursul unei călătorii care va ține câteva ore, dar părintele Gheorghie nu se întoarce deloc să o privească sau să o salute. Când ajung la destinație, așteaptă să coboare întâi femeia, apoi el, ca să nu o vadă. Pentru jertfelnicia și grija de a nu își întina cumva sufletul și trupul, Dumnezeu îl răsplătește: „«Atâta veselie am simțit... Dacă în Rai este așa, altceva nu-mi trebuie mai mult. Iar aceasta nu a durat doar o clipă. Zile întregi a ți­nut...»” (Ibidem).

Într-o lume cu ochii ațintiți la ecranul televizorului sau al calculatorului, paza privirii ca formă de postire poate părea desuetă și inutilă. Veselia este asociată nu cu postirea, ci cu distracția și distragerea simțurilor, care aduc însă asupra inimii mahmureala unei tristeți iremediabile. Învă­țăm de la Sfinții Părinți că adevărata veselie și liniște a inimii izvorăsc tocmai din păzirea atotcuprinzătoare a simțurilor - ferestre pentru porumbelul Duhului Sfânt.