Postul cel mai greu

În vremea studiilor de la Seminarul Teologic din Bucureşti, unul dintre profesorii noştri ne îndemna în Postul Mare să facem următorul exerciţiu de voinţă: o zi pe săptămână să nu vorbim deloc, ca o completare la postul alimentar şi la celelalte abţineri specifice acestei perioade liturgice. Iar dacă nu e posibilă tăcerea totală, din cauza răspunsurilor pe care trebuia să le dăm la clasă, ori colegilor care ne întrebau te miri ce, atunci să vorbim doar strictul necesar, în aşa fel ca cei din jur să nu-şi dea seama că ţinem şi un astfel de "post". Aşadar, discreţie mai întâi, apoi grijă ca în acest "strict necesar" să nu intre decât vorbele cuviincioase, după îndemnul Sf. Ap. Pavel: "Nici vorbe de ruşine, nici vorbe nebuneşti, nici glume care nu se cuvin, ci mai degrabă cele de mulţumire…" (Ef. 5, 4). Pe cât se poate, însă, este preferabilă tăcerea, completa părintele profesor, deoarece favorizează concentrarea la rugăciune şi cugetarea la cele veşnice, pe când vorbirea te ţine legat de cele pământeşti, cu mii de fire nevăzute. Cred acum că părintele cunoştea şi ceea ce a spus Sfântul Isaac Sirul în această privinţă: "Tăcerea este taina veacului viitor. Iar cuvintele unealta acestei lumi…" (Ep. III, 8).

Îmi amintesc cu nostalgie, admiraţie şi recunoştinţă de sfatul înţelept al distinsului profesor, dar şi cu strângere de inimă, recunosc, ştiind cât de greu mi-a fost să-i urmez îndemnul, datorită zburdălniciei caracteristice adolescenţei, dar şi firii mele deschise şi comunicative. Exerciţiul, cât am reuşit să-l fac, mi-a prins bine, însă, şi atunci, şi peste ani, după cum cred că la fel şi colegilor care l-au practicat, cel puţin într-o privinţă: chiar dacă suntem nevoiţi, prin natura preocupărilor, să vorbim destul de mult în toate zilele, inclusiv în cele de post, am învăţat că nu trebuie să ne lipsim niciodată de simţul măsurii, după cum acest simţ nu trebuie să lipsească nici într-ale mâncării, băuturii etc. "Măsura face orice lucru frumos!" - ne spune acelaşi Sfânt Isaac Sirul. Iar măsura în vorbe, ca în orice altceva, ne poate ajuta să ţinem un post frumos, plăcut lui Dumnezeu. Filosoful creştin Petre Ţuţea, atât de original şi de hâtru, povestea într-un interviu televizat despre schimbul de replici petrecut în Parlamentul României de odinioară dintre profesorul Nicolae Iorga, pe cât de erudit, pe atât de intempestiv cu firea, şi inginerul Ion I. C. Brătianu, cunoscutul om politic liberal. După o serie de contraziceri, Iorga izbucni tăios: "Ce să învăţ eu de la un inginer?!" "Măsura, domnule profesor, măsura!" - răspunse calm Brătianu.

Ne amintim de toate acestea acum, în vremea Postului Mare, când îndemnăm (şi ne îndemnăm) la cât mai multă cumpătare, sub toate aspectele, inclusiv la risipa de vorbe, încercând, totodată, să rezistăm în faţa agresiunii verbale exterioare zilnice: în mijloacele de transport în comun (asistând neputincioşi la tot mai multe şi zgomotoase convorbiri pe telefonul mobil), în vacarmul de pe stradă, din instituţiile publice, de pe canalele media ş.a. Agresivitate verbală înseamnă şi când ne asaltează cineva cu sfaturi cicălitoare ori cu amănunte interminabile din viaţa şi activitatea sa, voind cu orice preţ să ne convingă de ceva anume. Şi nici nu observă măcar că realizează, de fapt, contrariul, şi în convorbirile particulare, dar mai ales într-un cerc lărgit de persoane, atunci când confiscă efectiv discuţia, spre consternarea şi suferinţa tacită a tuturor celorlalţi.

Unii dintre interlocutorii noştri chiar au darul vorbirii frumoase şi plăcute, dar, lipsiţi de simţul măsurii, devin greu de suportat, nedându-şi seama că vorbirea bogată nu înseamnă automat şi virtute ori avantaj, ci, adesea, o mare şi evidentă neputinţă. În contrast, interlocutorul măsurat şi concis în vorbe se face foarte plăcut, ştiind, desigur, că o comunicare adevărată se bazează pe dialog, nu pe monolog, şi că "vorba lungă e sărăcia omului" - cum spune un vechi proverb românesc. Este şi constatarea obiectivă pe care o face înţeleptul Isus, fiul lui Sirah: "Este câte unul care tace şi se află înţelept, şi este câte unul care se face urât pentru vorba lui cea multă!" (Ecclesiastul 20, 4).

Postul Mare este definit deseori, pe bună dreptate, ca o scară (urcuş) ce duce la Înviere. Această comparaţie ne aduce aminte de minunata "Scară" a Sf. Ioan (Scărarul), cu treizeci de "Trepte" (Capitole). Ei bine, în Treapta a 11-a, Sfântul Părinte scrie "Despre multa vorbire şi despre tăcere", exact în duhul celor spuse de înţeleptul Sirah: "Multa vorbire este catedra slavei deşarte, semnul neştiinţei, uşa clevetirii, călăuza glumelor deplasate, slujitoarea minciunii, risipirea străpungerii, născătoarea trândăviei sau pricinuitoarea ei, înaintemergătoarea somnului, împrăştierea minţii, pierzătoarea pazei de sine, răcitoarea căldurii (iubirii), întunecarea rugăciunii…" (Cap. XI, 2). În schimb, "tăcerea este maica rugăciunii, izbăvirea din robie, păzirea focului (iubirii), supraveghetoarea gândurilor, straja în faţa vrăjmaşilor, închisoarea plânsului, prietena lacrimilor, duşmana îndrăznelii, însoţitoarea liniştii, potrivnica plăcerii de a te face învăţător, adaos de cunoştinţă, urcuş tainic" (XI, 3). Apoi, concluzionează: "Cel ce-şi cunoaşte greşelile îşi înfrânează limba. Iar vorbăreţul nu s-a cunoscut încă pe sine cum trebuie!" (XI, 4).

*

Înţelegem, aşadar, că pe cât de anevoios este postul de vorbe, pe atât e de folositor pentru reculegerea trebuincioasă rugăciunii. În acelaşi timp, pentru a purta un dialog real cu semenii, printr-o comunicare concisă, plăcută şi convingătoare. Însuşi verbul latin communico, de unde provine românescul a comunica, asta înseamnă: a împărţi, a împărtăşi, a avea ceva în comun. Adică, timpul dialogului să fie împărţit frăţeşte, dând voie interlocutorului să şi vorbească, nu silit doar să asculte, împărtăşindu-ne fiecare, astfel, din gândurile şi simţămintele celuilalt. Dar asupra importanţei dialogului în comunicare vom reveni, cu ajutorul Domnului, într-un alt articol.