Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Postul şi ascultarea

Postul şi ascultarea

Un articol de: Pr. Eugeniu Rogoti - 05 Mar, 2008

Săptămâna viitoare începe Postul Mare. Orice post înseamnă jertfă, dar există mai multe feluri de jertfe. Una din cele mai grele jertfe pe care le poate face cineva, în afara de jertfirea propriei vieţi, este tăierea voii, ascultarea. Am ocazia să văd din când în când măicuţele care au ascultare la Palatul Patriarhiei. Toate sunt îmbrăcate în negru, cu un batic alb pe cap şi merg, cu privirea plecată, făcându-şi treaba ca furnicile. Atunci când le văd robotind mă cuprinde o senzaţie plăcută, pe care o mai am doar atunci când ajung la casa părintească, unde mă inundă amintirile copilăriei. Măicuţele acestea au, în ascultarea lor, o frumuseţe de nedescris. N-am văzut decât chipul câtorva, dar acestea erau întotdeauna senine, fără să semene cu aproape nimic din ce văd zilnic pe străzile Bucureştiului, pline de feţe încrâncenate. Măicuţele îşi ştiu treaba. Ele muncesc acolo şi se vede, din felul lor ferm de a merge, că nu sunt obligate decât de propria conştiinţă să facă aceasta. Anume, astfel am intuit întotdeauna a fi viaţa autentic creştină, la care tindem cu toţii. Să ştii exact că ceea ce faci este ceea ce trebuie, să nu ai dubii în ce priveşte acţiunile.

Legat de acest subiect, îmi aduc mereu aminte de Forrest Gump, din filmul american cu acelaşi nume. Deşi acesta era un copil retardat, privit de toţi cei din jur cu suspiciune şi dispreţ, l-am perceput totuşi ca pe un model de creştin autentic. El nu a pregetat niciodată în a sări în ajutorul prietenilor, în a pleca înotând spre mama sa, aflată pe patul de moarte, deşi el se afla într-o barcă, sau în a da o lecţie bărbătească celui care i-a lovit prietena din copilărie. Chiar dacă aceste acţiuni ale sale păreau stupide, explicabile prin mintea înceată (vestitul IQ) a personajului, nu cred că scenaristul a vrut ca protagonistul să transmită doar un mesaj corect politic faţă de cei mai puţin dăruiţi. Personajul principal este un model de dârzenie, de statornicie, de abnegaţie. Dacă am lua aceste trăsături ale sale şi le-am transplanta în viaţa noastră, cred că am înceta să mai fim crispaţi, necăjiţi pe soartă sau supăraţi pe vecini. Vom fi creştini, cu o viaţă creştină!

Tocmai de aceea cred că măicuţele de la Patriarhie, ca şi alţi buni creştini, nu sunt posomorâte. Ele ascultă de cel mai mare, dar împlinesc voia Domnului. Nu vreau să intru în detalii legate de ascultarea creştină sau în cazuistică, îmi voi exprima doar gratitudinea faţă de aceste femei creştine care îmi dau o rază de speranţă că, într-o zi, voi putea privi în jos cu bucurie, văzându-L, de fapt, pe Cel de Sus.