Potirul nu știe de Schengen

Rezultatul întâlnirii JAI, în care România ar fi trebuit să primească acceptul de a fi membră a statelor con­venției Schengen, este bine cunoscut și arhicomentat. Am primit un vot negativ nemeritat - zicem asta nu numai noi, dar și alții! -, rămâne să mai încercăm la viitoarea ședință JAI sau cu orice altă ocazie se va ivi să reluăm subiectul. Croația însă a fost acceptată fără probleme, deși este stat membru UE de mai puțină vreme (2013) ca România sau Bulgaria, iar acum se pregătește pentru aderarea la zona euro, adică la clubul economiilor care merg în profit real. Această decizie se înscrie, în opinia mea, pe linia demersului realpolitik bine cunoscut al spa­țiului germanic, un soi de pragmatism împins dincolo de zările moralei unanim acceptate.

Dar haideți să vedem tabloul general și să înțelegem ceea ce pierdem noi, sub aspect religios, prin această decizie de refuz. Eu unul tind să cred că mai nimic, sau nimic din ceea ce înseamnă bunul mers al vieții noastre bisericești. Am intrat în UE acum 15 ani, perioadă în care Ortodoxia a expandat dincolo de granițele noastre, prin milioanele de conaționali plecați la lucru în Occident. Am devenit o Biserică mare, în înțeles geografic, întinsă de la Marea Neagră la Atlantic, de la Oceanul Arctic la Mediterana. Și asta prin enclavele de români, prin comunitățile de credință adunate în jurul unor lăcașuri de cult - vii, necesare, lucrătoare. Și care, în marea majoritate, ne-au fost puse în stare de folosință liturgică de către Bisericile catolică și protestantă. Așadar, intrarea României în Uniune a născut un fenomen nou, la scară largă: Ortodoxia românească în absolut toate colțurile Europei. În cei 15 ani nu am avut nici o piedică pentru a ne face lucrarea pe palier misionar, catehetic, liturgic și, până la urmă, euharistic. Oamenii au circulat nestingherit (cu excepția situației pandemice), slujbele s-au ținut întocmai, nici o instanță superioară nu a deranjat aceste demersuri duhov­nicești replicate în mii de exemple, pe tot cuprinsul Europei. Cu sau fără Schengen, Hristos euharistic era în Potir, iar oamenii se bucurau de prezența Lui nemijlocită.

Iar această stare de lucruri este cu desăvârșire nouă, deoarece istoria spune că suntem cea mai „cuminte” Ortodoxie din câte există sub soarele Europei. Mai precis, secole de-a rândul am stat „cuminți”, nedepășind nici cu un metru fruntariile provinciilor istorice și hotarele limbii. Toate celelalte Orto­doxii - bulgară, greacă, sârbă, rusă - au avut intense perioade în care iradiau dincolo de granițele lor istorice; astfel, am primit și noi de la ei influențe dintre cele mai benefice, iar pe unele le-am integrat tacit în ceea ce se cheamă creștinismul românesc. Dar noi, ca Biserică Ortodoxă, nu am ieșit nicăieri, spre niciunde. Paranteză: nu vorbim aici despre cazurile individuale, răzlețe precum cele ale unui Ioan Casian, Petru Movilă sau Ioan Iacob. Așa­dar, ca strategie bisericească, nu am avut misionari care să străbată continentele lumii; nu am avut universități celebre care să atragă inteligență multietnică și, mai apoi, să iradieze cultură teologică word wide; nu am avut lavre faimoase cu nevoitori ca de Pateric și care să atragă, magnetic, mii de monahi și popoare de pelerini de pretutindeni; nu am avut sfinți celebri, cu cruce roșie în sinaxar care să influențeze major mentalul colectiv și epocile istorice; nu am avut domnitori (poate cu două excepții) care să facă politică - inclusiv religioasă - la scară europeană, cu influențe geo-eclesiale întinse pe sute de ani; nu am avut formate/școli de arhitectură, de iconografie sau de psalmodie ale căror efecte să cutreiere mai apoi prin spațiile altor biserici, să se impună definitiv în sensibilitatea sau norma vizuală a altor neamuri. Deci, cum spunea Eminescu: „Iar noi locului ne ținem/ cum am fost, așa rămânem”... Cu alte cuvinte, am dăinuit, iar acesta este marele mister, marea enigmă a istoriei: etnogeneza și apoi existența continuă a unui popor fără cheag statal vreme de aproape o mie de ani, cu limbă și credință comună, cu etos consolidat, cu trăsături inconfundabile și care nu a dorit mai mult decât i-a oferit Dumnezeu și decât i se cuvenea.

Acum, însă, situația este radical schimbată, deoarece frumusețea Ortodoxiei a ajuns la vedere între străini, prin românii stabiliți peste granițe. Și atunci, este firesc să împlinim și noi, la sfârșitul istoriei, ceea ce Mântuitorul a rostit - ca o poruncă - după Înviere: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate nea­murile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 19-20). Această poruncă blândă o putem lucra firesc, prin reașezările istoriei recente care ne-a risipit ADN-ul pe hărți, iar odată cu el și Evanghelia pe care o avem natural cu noi, la purtător. Și care nu are nici o legătură cu circulația din spațiul Schengen, vă asigur!