Povățuirea prin oglindire

În general, existența cotidiană a omului se desfășoară pe anumite coordonate care nu pretind decât o deosebită încordare a forțelor proprii pentru împlinirea cu succes a îndatoririlor personale și sociale. Există însă împrejurări deosebite în viață, iar unele sunt chiar critice, care nu pot fi soluționate prin capacitățile personale, ci revendică în mod necesar o intervenție din afară, un sprijin deosebit, capabil să răspundă acelei nevoi care afectează în mod neînțeles normalitatea cu care omul se obișnuise până în acel moment. Este adevărat că aceste crize existențiale afectează oamenii în mod diferit, în funcție de percepția și de dispoziția fiecărei persoane în parte. De pildă, un eveniment care pentru cineva reprezintă un blocaj fatal, pentru altcineva poate să fie un impuls neașteptat de a merge înainte, chiar dacă expe­riența în cauză este una dureroasă. Totuși, în toate aceste cazuri de însemnătate crucială, pentru o corectă orientare a omului este nevoie de o bună sfătuire din afară. Așadar, gestul firesc în astfel de cazuri este acela de a apela la un sfătuitor încercat, luminat și dezinteresat. Dar în mod spontan se ivește și întrebarea: la cine să mergem?

Am mai tratat această problemă a povățuitorului și am constatat greutatea de a-l întâlni; nu însă imposibilitatea! Acum aș dori însă să mă opresc la un îndemn foarte important, păstrat de la Sfântul Ignatie Briancianinov, care deplângea încă de acum un secol și jumătate raritatea povățui­torilor încercați. În acest sens el recomanda povățuirea prin citirea Scripturilor și a scrierilor Sfinților Părinți, care au fost inspirați să scrie atât despre problemele esențiale ale omului, cât și despre împlinirea vieții lui. Desigur că poate să pară o formă oarecum indirectă de povățuire, dar asta nu înseamnă că este mai puțin eficientă. Dimpotrivă, recursul la aceste texte pe care Biserica le păstrează cu sfințenie îi poate oferi omului gândul cel bun și, aș zice chiar mai mult, îi creează o stare de liniște sufletească aducătoare de limpezire a gândurilor și a impresiilor, foarte potrivită cu luarea unor decizii existențiale. Aceasta se întâmplă întrucât mesajul pe care-l primim din Scripturi nu vine din spațiul agitației și al confuziei omenești, ci dintr-un plan superior al existenței, din lumea dumnezeiască necreată.

Potrivit Tradiției Bisericii, adevăratul îndrumător al creștinilor nu este omul, nici vreo altă făptură, ci Însuși Duhul Sfânt. Dar poate fi și este, desigur, și omul povățuitor, în măsura în care în acesta locuiește Duhul Sfânt. Aceasta este și pricina pentru care facem deseori recurs la Sfinții Părinți; deoarece fiind ei purtători de Duh și cuvintele lor poartă pecetea și puterea harului dumnezeiesc și de aceea vor fi totdeauna valabile și lucrătoare în sufletul omului. Și la duhovnic apelăm din aceeași rațiune, pentru că este omul cu ungere, prin care lucrează harul Duhului Sfânt. Îndrumarea strict omenească nu poate fi de nici un folos creștinului care își are sensul existenței sale ancorat nu în spațiul acestei lumi, ci în Împărăția cerurilor. Ba chiar se poate constata că nici omului secularizat și ateu, de la un anumit punct, nu-i mai este suficient sfatul omenesc, deși îl susține în multele lui activități din planul strict terestru al vieții. De ce? Pentru că omul secularizat este redus la cadrele acestei lumi doar prin decizia sa, nu însă și prin ființa și prin existența sa, în care se amestecă în mod nevăzut și lumea duhovnicească cu complexitatea și cu înrâuririle ei neștiute. Dar mai ales pentru că tot omul - chiar și ateul și idolatrul - este zidit „după chipul lui Dumnezeu”, ceea ce înseamnă implicit transcendere. Iar acest lucru se observă și în dorința oamenilor de a trăi veșnic, dorință pe care încearcă s-o satisfacă astăzi transumanismul, chiar dacă o face într-un mod simplist, lipsit de etică și distructiv.

De aceea, povățuirea prin textele sfinte ale Bisericii este recomandată nu doar pentru rezolvarea problemelor în cazurile izolate, personale, ci și comunităților și întregii omeniri. Iar această povățuire are două efecte deosebite. Mai întâi aceea că, spre deosebire de alte lecturi, citind Scripturile ne descoperim prin oglindirea în ele propriile imperfecțiuni, pe care, pentru a ieși din criză, trebuie să le îndreptăm cu atenție. Și apoi faptul că împărtășindu-ne regulat din cuvintele dumnezeiești - nu ne propunem doar să le memorăm în chip neoprotestant! - înțelegem că suntem chemați să ajungem, treptat, la urmarea și la unirea cu Cel care l-a grăit, cu Hristos, Mântuitorul lumii.