Povestea Patriarhului Cărţii

România, Bucureştiul anilor â80; rând pe rând, 13 (fatidic număr pentru „făuritor“!) cartiere cad, cad în tăcere, smerite. Undeva între ruine, cineva, blând, cu un zâmbet trist, dar cu speranţă - construieşte. O lume anapoda! Doamne, ce lume! Vii morţi şi morţi vii; aşa arată Bucureştiul.

Oamenii aleargă printre zidurile căzânde, salvându-se, crezând... În contrasens, un tânăr visător îşi caută sensul dincolo de aparenţe. Doamne, ce lume!

Mare, destul de mare pare deşertul neputinţelor fiinţei umane, până când, deodată se zăreşte speranţa construirii blânde - zidirea cărţii. Totul începe să aibă sens, un sens altfel, şi drumul labirintic începe să aibă înţeles.

Agale, tânărul se întoarce spre cevaul dintre ruinele mişcătoare şi regăseşte lumea pierdută. Doamne, ce lume!

Nimeni nu va putea vreodată să-l dezlipească de lumea lui. A fost o rătăcire, o pierdere întru regăsirea de sine.

Iertarea, iertarea sinelui este esenţială atâta vreme cât doreşti să te zideşti; zidirea însăşi fiind umplerea unui gol curăţit şi curăţitor.

Armonia arhitectuală a bolţii de intrare călăuzeşte privirea direct spre turla centrală în formă de mitră arhierească, orânduită clar de ctitorul său - mamă ocrotitoare şi biruinţă în credinţă.

Bucuria aşezării paşilor pe calea regăsirii sinelui este întâmpinată cu blândeţe de un monah ziditor, ziditor de suflet şi de carte - părintele Grigorie.

Urcuşul spre Catedrala Cărţii - Biblioteca Sfântului Sinod, seamănă cu „Scara“ Sfântului Ioan; fiecare treaptă ridicată este o apropiere spre sacru, dar spre o slujire altfel a aceluiaşi Lăuntru.

Cartea, aici, este cărămidă, zid spre întărire, iar slujitorul ei, părintele Grigorie, slujeşte aproapele prin ea, înspre El, Hristosul inimii sale, din Care împărtăşeşte pe toţi participanţii la comuniune.

Urmaş demn al Sfântului Apostol Pavel, arhimandritul Grigorie Băbuş îşi cârmuieşte corabia, salvând cu minuţiozitate tot ceea ce se mai poate salva din faţa uraganului nimicitor.

Rând pe rând, biblioteci personale sunt preluate din casele ce cad urgiei şi aşezate cu rânduială în sanctuarul cărţii.

Enoriaşii sfinţiei sale fug din faţa buldozerelor, iar el îi orânduieşte, ostaşi ai Domnului, în rafturile jertfei spre Înviere, căci, litera, dacă nu moare întru sine, lăsându-se aşezată pe coala de hârtie, cu smerenie sub teascul tipografului, nu poate învia, pătrunzând prin ochiul şi mintea căutătorului în inima doritorului de desăvârşire.

Ştiinţa întru Cuvânt şi arta blândeţii întru răbdare - virtuţi sacre în lumea atee a demolării văzute şi nevăzute - l-au atras pe tânărul rătăcitor din praful istoriei năucitoare a acelor ani, în ascultarea îngăduitoare a bătrânului prieten. O slujire complexă şi o miză mare.

Timiditatea, uneori interpretată drept punct slab al fiinţei umane, avea să temeluiască prietenia aşezării lor tocmai pe ştiinţa întru Cuvânt şi pe arta blândeţii întru răbdare.

Ierarhia anilor a limpezit colbul istoriei recente şi a rânduit în tezaurul Patriarhiei Române Catedrala Cărţii, din adumbrirea Mănăstirii „Sfântul Antim Ivireanul“, şi pe ctitorul său slujitor - Patriarhul Cărţii.

Biblioteca Sfântului Sinod este astăzi, poate, unul dintre cele mai mari tezaure româneşti de carte - carte veche, rară, miscelaneumuri, enciclopedii, colecţii integrale şi fundamentale, lucrări de artă, manuscrise, unicate ş.a. Părintele arhimandrit Grigorie Băbuş a iniţiat-o, fondat-o şi a condus-o până la venerabila vârstă de 91 de ani, vârstă patriarhală vechi testamentară, când s-a retras la mănăstirea de metanie, Cheia, cu o altă bogată bibliotecă personală, oferită cu generozitate sfintei mănăstiri.

Aşa a gândit sfinţia sa construcţia Catedralei Cărţii, în plină demolare furibundă a 22 de biserici în Bucureşti, şi a biruit, chiar dacă Palatul Sfântului Sinod, ce o găzduieşte, a fost silit să suporte o translatare salvatoare din „Calea Victoriei Socialismului“ ateu.

Binecuvântarea împărtăşirii aici o am ca datorie onorantă, preacuvioşia sa arhimandritul Grigorie Băbuş ar fi împlinit 93 de ani; bunul Dumnezeu a hotărât însă să-l cheme la El pe data de 07.02. a.c., în lumea pentru care s-a pregătit de prunc, pentru care a pătimit în temniţele comuniste şi pe care a slujit-o în Biserică şi Neam, îmbrăţişând, prin credinţă, omul şi cartea, până dincolo de marea trecere.

Urcuş spre Înviere, smerită putere, cu duhul blândeţii, pe Calea Vieţii.

Şoptire divină, amurg şi lumină sunt toate cuvinte de viaţă, Părinte!