Povestea unei vii: între zdrobire și binecuvântare

De multe ori, paginile Sfintei Scripturi ne poartă într‑o vie, unde truditorii lucrează sub soarele unei singure zile a harului. Pericopa evanghelică spusă de Hristos în Matei 21, 33‑42 ne vorbește despre această vie simbolică, care nu e altceva decât lumea în care trăim, despre Stăpânul care, cu dreptate și bunătate, încredințează această vie slujitorilor Săi, lăsând în mâinile lor întreaga Sa avere.

La vremea roadelor, slugile trimise să le strângă au fost alungate, bătute și ucise, până și Fiul Stăpânului a fost omorât. Drept răspuns, Domnul rostește fără ezitare: Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor (Matei 21, 41).

Despre vii și vinuri, despre priceperea și atenta lucrare într‑un astfel de domeniu pot vorbi cei care și‑au trăit viața în podgorii, ascultând foșnetul frunzelor ca pe o rugăciune. Ei știu câtă grijă e într‑o picătură de vin și câtă rugăciune într‑un pahar.

Dincolo de toate aceste imagini rămâne vinul euharistic - cel de la Cina cea de Taină - când Hristos a ridicat potirul și a spus: „Să faceți aceasta spre pomenirea Mea”. În acel potir se adună toate podgoriile lumii și toate dorurile inimilor credincioase.

Aceste rânduri nu sunt o interpretare teologică profundă, ci mai degrabă o oprire tăcută într‑un loc binecuvântat, unde Scriptura ne vorbește pe undele sufletului.

În fiecare dintre noi există o vie ce așteaptă să fie îngrijită, un colț de suflet unde Dumnezeu a sădit speranță. Când uităm să oferim roadele iubirii și recunoștinței, ne îndepărtăm de esența noastră umană. Același pământ care primește lacrimile noastre oferă vinul bucuriei.

Iar noi, lucrătorii acestei vii simbolice, suntem chemați să înțelegem că tot ce ni s‑a încredințat nu ne aparține. Suntem doar administratori temporari ai unei moșteniri divine. Viața, talentele, timpul - toate sunt daruri ce așteaptă să fie înmulțite și împărtășite cu cei din jur.

În fiecare seară, când soarele coboară peste dealurile încărcate de struguri, parcă și sufletul nostru se pregătește pentru recoltă... Ce roade vom oferi când va veni timpul? Ce vin al faptelor bune am lăsat să se îndulcească în butoaiele răbdării? Poate că aceasta este cea mai profundă întrebare pe care parabola viei ne‑o adresează fiecăruia dintre noi.

Despre vie, așa cum este ea amintită în diferite pagini ale Sfintei Scripturi, am avea multe de spus, dar în primul rând că Domnul este Vița, iar noi mlădițele: Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5).

Călătorind printr‑o astfel de vie, m‑am aflat cândva pe un deal pe care l‑am numit „dealul soarelui”. De acolo, puteam privi până departe, ca și cum pământul s‑ar fi deschis sub ochi, iar cerul s‑ar fi lăsat atins cu sufletul. În acele momente privilegiate, lumina părea să curgă diferit, blândă și caldă, iar umbra fiecărei frunze devenea o poveste în sine. Totuși, vânturile pornite din senin adesea spulberau liniștea acelui loc, schimbând dintr‑odată vremea. Nu este oare această schimbare bruscă, o metaforă perfectă a vieții noastre? Într‑o clipă, bucuria se transformă în durere, siguranța în nesiguranță, iar noi, asemenea viței-de-vie, trebuie să rămânem înrădăcinați în pământul credinței pentru a supraviețui furtunilor. Am trăit chiar eu o astfel de experiență, cu cerul senin devenind furtună într‑o clipă. Așezarea viei într‑un loc care poate cuprinde până departe pământul și poate îmbrățișa cerul, atât cât i se îngăduie, este, în sine, o poveste fascinantă.

De la munca truditorului, care cere măiestrie și răbdare, la rodul dulce și greu, de la amintirile viei de altădată, la realitățile de astăzi, de la meșteșugurile păstrate din timpuri vechi până la tehnologiile moderne de vinificație, de la picăturile de sudoare ce se amestecă cu țărâna la paharul de vin ce adună soarele unui întreg anotimp - toate sunt fragmente dintr‑o singură poveste: povestea viei, a omului și a răbdării care dă rod.

Mi‑am amintit, într‑un astfel de prilej, de bucuria pe care o trăiam toamna la culesul viei, într‑o podgorie a bunicilor paterni, care, deși nu era foarte mare, aducea rod bogat. Cred că provenea din partea rudelor materne ale tatălui meu, iar străbunii o îngrijeau cu gândul nu la ei înșiși, ci la ceilalți - ca să‑i slujească pe alții, cum se spunea odinioară. Parcă văd și acum mâinile bunicului meu, aspre, dar blânde, mângâind strugurii cu o grijă aproape părintească. Acele mâini purtau în ele înțelepciunea multor generații, cunoșteau exact momentul în care strugurii erau gata de cules, simțeau pulsul vieții din fiecare viță.

Această vie bine îngrijită era situată pe coama unui deal, în drumul dintre Rădășeni și Lămășeni, iar la vremea culesului rămâneam acolo, într‑o colibă păzită de un câine credincios, până se adunau toți strugurii. Apoi îi duceam acasă, la o distanță considerabilă, unde erau zdrobiți într‑un teasc vechi, plin de povești nespuse.

După ce via - împreună cu alte pământuri - a fost luată pe nedrept, s‑a simțit un gol adânc. Nu doar eu, copil fiind, ci mai ales părinții și rudele au trăit durerea ruperii de acel pământ. Încă port în mine acea lipsă. Nu cred că s‑a întâmplat vreodată ca în zilele de duminică sau de sărbătoare, în casa bunicilor mei, la masa de prânz, să fie doar ei. Fie că era vreme bună sau rea, frig sau cald, cel puțin câțiva oaspeți erau prezenți și rămâneau, de cele mai multe ori, până seara.

Bunicii nu păstrau vinul doar pentru ei, așa cum nici animalele ori păsările din gospodărie nu erau pentru folosul propriu. Tot ce aveau era mai ales pentru ceilalți: pentru copii, rudenii, cunoscuți și - poate cel mai frumos - pentru străini și călători. O dărnicie firească, negrăită, dar mereu prezentă. Astfel, viețile lor - ca niște mlădițe altoite în Vița‑Hristos - rodeau în tăcere. Nu aveau vorbe mari, dar aveau rod. Iar acest rod rămâne și azi, în amintirea celor care i‑au cunoscut, în gustul unei toamne de demult, în foșnetul viei de pe deal.

Când cineva are o vie, așa cum este cea de la Dobrușa, se va așeza întotdeauna sub chipul Stăpânului, care tocmea lucrători cinstiți în via Lui, oameni care să‑și împlinească rosturile, nicidecum să se comporte asemenea celor necinstiți, care i‑au omorât pe slujitori și chiar pe Fiul Stăpânului.

Când oamenii lucrează cu inimă curată, când deschid poarta viei lor pentru călători, pentru prieteni și chiar pentru cei ce nu le sunt prieteni, Dumnezeu privește cu bunăvoință spre acea lucrare și spre stăpânul ei. Este o lucrare a iubirii, tăcută, dar plină de rod. Așa cred că este și cu via așezată sus, pe culmea unui deal, deasupra Oltului, pe colina Dobrușa. Un loc scăldat în lumină, de dimineața până seara, unde soarele mângâie frunza, ciorchinele și sufletul celui care lucrează. Privind din acel loc spre zare, la răsărit sau la apus, simți cum timpul se oprește o clipă și întreaga vie așteaptă, cu smerenie, binecuvântarea lui Dumnezeu.

Poate cel mai de preț dar pe care îl poate primi o vie - fie ea de pământ sau de suflet - este lumina. Căldura soarelui nu este doar un fenomen, ci o taină: lumina de sus, care vine de la Dumnezeu. Fără ea, nu e rod; fără ea, tot ce se face se usucă și piere. Așa este și cu omul: fără lumina lui Hristos, fără căldura harului, rămâne doar trudă seacă. Dar când primește lumina și o dă mai departe, prin ospitalitate, iertare și dăruire, via sa rodește și Dumnezeu privește cu drag spre ea. Poate că aici se ascunde esența vieții creștine: nu doar să primești lumina, ci să devii tu însuți dăruitor al ei, asemenea acelor podgorii care nu păstrează pentru sine binecuvântarea soarelui, ci o transformă în darul vinului pentru ceilalți.

Am vizitat, în anii din urmă, câteva insule din Grecia, unde strugurii se culeg târziu, în luna noiembrie. În astfel de locuri, vinul se pregătește cu grijă pentru Sfânta Euharistie. Vinul liturgic din insulele Samos, Chios,  ca și cel din Cipru, poartă mai mult soare decât oriunde. Chiar dacă cerul se închide la apropierea iernii, rodul viței e deja copt de lumină. Fiecare picătură din acel vin păstrează amintirea unei veri prelungite, a unei griji sfințitoare. În aceste insule, munca în vie nu este doar o îndeletnicire, ci o formă de dialog cu cerul și cu pământul.

Dar și în pământul nostru românesc soarele binecuvântează viile. Mulți le‑au lucrat cu dăruire, cu respect față de tradiția înaintașilor și cu simțul că nu sunt doar pentru ei, ci și pentru ceilalți - o continuare tăcută a ospitalității din Evanghelie. Poposind la Dobrușa și căutând printre amintiri, mi‑a apărut în razele soarelui chipul doamnei Emilia Kirițescu, a cărei familie a deținut dintru început o parte din vestita podgorie. Au îngrijit‑o, au ținut‑o deschisă pentru ei și pentru prieteni. Până într‑o zi când gardurile de sârmă ghimpată au interzis celor de drept să mai pășească în propria lor vie.

Ce suferință au purtat acești oameni - educați, demni, cu rosturi importante în vremea lor - care au simțit nedreptatea cu o luciditate sfâșietoare. Și câte astfel de povești s‑au risipit printre rândurile de vie, printre livezi și ogoare, în care oamenii trudeau nu doar pentru ei, ci și pentru cei din preajmă.

Rămâne în urmă o durere tăcută, dar și o lecție: când via este lucrată cu dragoste și dăruire, chiar dacă e smulsă cu forța, ea continuă să rodească într‑o memorie vie, într‑o picătură de vin, într‑un colț de rugăciune.

Chiar dacă doamna Emilia s‑a dus către cer, amintirea și dragostea ei pentru vie și pentru pământurile strămoșilor vor fi mereu pomenite de urmași, care, în chip fericit, au făcut ca podgoria să rodească și mai mult. Iar rodul lor aduce bucurie celor care ajung azi în acel loc binecuvântat.

În fiecare strugure cules astăzi dăinuiește tainic parcă zâmbetul ei, în fiecare picătură de must curge aceeași dragoste neschimbată pentru acest colț de rai. Și nu e oare aceasta cea mai frumoasă formă de nemurire pe care o putem atinge pe pământ - să lăsăm în urmă nu doar nume și date, ci un mod de a iubi, o manieră de a îngriji ceea ce Dumnezeu ne‑a încredințat pentru o vreme?

Dacă un condeier, un muzician, un pictor sau un om al rugăciunii ar poposi într‑o margine a viei, ar înțelege taina acestui loc și fiecare l‑ar reda într‑un fel anume.

Într‑un astfel de loc, pictorul va descoperi altfel darul culorilor, muzicianul vibrația subtilă a luminii și a frunzelor, scriitorul ar surprinde, măcar în parte, tihna și liniștea care coboară de sus, vecinătatea cu cerul și liniștea din altă lume, iar omul rugăciunii va înțelege că zăbava lui nu este zadarnică: ea urcă, încet și curat, spre Dumnezeu. Chiar și un călător grăbit, trecând prin acel loc, ar putea înțelege că nu e doar pământ lucrat, ci o punte spre cer. O vie care nu rodește doar vin, ci și sens. Dacă cel ce ajunge într‑o vie citește mai întâi cuvintele Noului Testament, va înțelege taina vinului euharistic. Va înțelege strugurele zdrobit în teasc, dar și rodul așezat la rădăcina viței, în anii de rod mult, binecuvântați de Dumnezeu.

Pentru că via nu este doar loc de muncă, de amintire sau de frumusețe. Via este, înainte de toate, locul spre care Dumnezeu privește.

De aceea, episcopii, la toate slujbele, folosind cuvinte din Psalmii lui David, se roagă zicând: Dumnezeul puterilor, întoarce‑Te dar, caută din Cer şi vezi şi cercetează via aceasta. Şi o desăvârşeşte pe ea, pe care a sădit‑o dreapta Ta, şi pe fiul omului pe care l‑ai întărit Ție.

Între pământ și cer, între trudă și binecuvântare, între zdrobire și rod, stă taina viei. Iar noi suntem chemați nu doar să o lucrăm, ci și să o înțelegem.

Poate că, în tăcerea unei seri de toamnă, când ultimele raze ale soarelui mângâie ciorchinii, înțelegem că noi înșine suntem asemenea acelor struguri: crescuți în lumină, meniți să fim culeși, zdrobiți uneori de viață, dar transformați într‑un vin al bucuriei, ce va dăinui dincolo de noi. Iar în această transformare tăcută, în această jertfă roditoare se ascunde însăși taina iubirii divine.