Practica lecturii şi arta zăbovirii

Autorii unui studiu recent realizat de Institutul american pentru jurnalism şi comunicare "Poynter" observau că practica lecturii s-a degradat. Nu doar că se citeşte mai puţin, aşa cum auzim de ceva timp, ci ne-am obişnuit să citim în viteză, fragmentar - adică pe diagonală, pe sărite şi pentru perioade scurte de timp. De multe ori, chiar deloc.

Ce a provocat această schimbare de practică? Ce ne-a înstrăinat de obişnuinţa de a ne însingura în plăcerea lecturii, de a ne dedica atenţia celor scrise în cartea deschisă în faţa ochilor noştri? Cercetătorii preocupaţi de acest fenomen trimit invariabil către un cadru de interacţiune socială şi de cercetare ştiinţifică relativ nou: internetul şi reţelele lui de socializare.

Potrivit acestora, beneficiul accesibilităţii şi al manevrabilităţii informaţiei în mediul virtual a avut şi un efect nedorit. Este vorba despre un fel de instabilitate aproape funciară a intelectului nostru: o inabilitate de a zăbovi pe suprafaţa ideatică a unui singur text. Cauza este mirajul seducător al nenumăratelor informaţii care par a ne sta la dispoziţie pe internet, plăcerea plonjării continue, frenetice şi insaţiabile în fluxul de informaţii. Nu apuci să duci gândul celuilalt la capătul gândirii tale, nu mai poţi metaboliza ceea ce se dă în scris, pentru că o altă informaţie se oferă privirii. Îmi imaginez că soarta celui deprins cu o astfel de practică a lecturii ca fiind asemănătoare cu cea a măgarului lui Buridan - unul hăituit de dorinţa de a accesa toate referinţele textuale oferite, fără a putea asimila ceva în mod fundamental. Rezultatul nu ar fi decât cel al instalării unei cercetări nevrotice, al obişnuinţei maligne cu gândul nedus până la capăt, într-un cuvânt, cu moartea discursivităţii.

Din Antichitate până în zilele noastre, practica lecturii a cunoscut trecerea prin diferite stadii şi forme. Deşi bibliotecile alexandrine şi cele ateniene erau încărcate cu suluri, lectura acestora era preponderent una publică, destinată citirii cu voce tare, în folosul auditoriului. Deşi exerciţiul hermeneutic era cunoscut şi practicat, mai cu seamă pentru şcolile de filosofie stoice şi neoplatoniciene, ar fi greşit dacă ne-am imagina o viaţă culturală animată de recenzii, volume exegetice şi articole de specialitate.

Obiceiul lecturii private este o invenţie a monahilor din Mănăstirea Studion, care a fost întemeiată în anul 462 în Constantinopol şi care a cunoscut o perioadă de maximă înflorire în secolul al VIII-lea, jucând un rol important în cadrul celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic. Organizarea în cadrul mănăstirii a unei biblioteci şi obligaţia adresată călugărilor de a împrumuta cărţi şi de a dedica două ore din ceasul după-amiezii citirii acestora în propria chilie anticipau marele fenomen al privatizării lecturii din secolul al XV-lea, odată cu inventarea tiparului de către Johannes Guttenberg.

Acest tip de exerciţiu al lecturii aducea nu doar inventarea - în cadrul aceleiaşi mănăstiri - a caracterelor minuscule, mult mai adecvate lecturii în gând sau cu voce joasă. Ci, mai important, el consolida efortul recluziunii şi cultivarea atenţiei. Retragerea în singurătatea lecturii individuale şi urmărirea sensurilor textului Scripturilor, al Evangheliilor sau al tratatelor Sfinţilor Părinţi aducea beneficiul cultivării răbdării şi al atenţiei necesare celui care, ocolind împrăştierea prin purificarea de patimi şi gânduri, căuta întâlnirea cu Dumnezeu.

În "Reflecţii asupra bunei folosiri a studiilor şcolare în vederea atingerii iubirii lui Dumnezeu", Simone Weil (1909-1943) sublinia faptul că cel mai important beneficiu adus de efortul de rezolvare a unei probleme de matematică sau de parcurgere integrală a unui text nu este cel al soluţiei găsite sau al plusului de referinţe dobândit. Ci este vorba, în primul rând, despre câştigul consolidării atenţiei, al educării puterii de a ne dedica integral şi univoc atingerii unui scop unic. Această însuşire este - aşa cum sugera Simone Weil, întâlnindu-se cu recomandările Părinţilor niptici - esenţială pentru practicarea rugăciunii, exerciţiu în care gândurile şi înclinaţiile subiective trebuie adunate, liniştite şi eliberate de puterea lor de distragere.

Revenirea la practica lecturii atente, la cea a zăbovirii pe text şi a ascultării sensurilor poate oferi nu doar premisele unei eliberări de agitaţia cotidiană a căutării nevrotice, ci şi preliminariile unei experimentări a respirului rugăciunii. Câştigul intelectual şi spiritual va spori dacă vom fi mai binevoitori faţă de lecturi ample, precum romanul Fraţii Karamazov, şi ceva mai puţin disponibili faţă de frenezia luxuriantă şi instabilă a informaţiilor care îşi trăiesc clipa în jurul nostru, prin timpul nostru.