Prânzul de duminică

S-a întâmplat cu adevărat! Chiar săptămâna trecută! Satul meu a venit după mine în București, așteptându-mă pe trotuarul din fața casei. Cum m-o fi găsit, nu știu, fiindcă nu i-am dat niciodată adresa. 

La început n-am înțeles despre ce este vorba. Două femei și un bărbat întinseseră masa chiar în dreptul locuinței mele. Pe un șervet așternut pe trotuar.

Tot acolo se așezaseră și dumnealor, cu spinările rezemate de zidul casei în care locuiesc. Îi vegheau din apropiere două tomberoane mari și câteva mături sprijinite de poartă. Nu doar că nu mai aveam unde să-mi parchez mașina, dar nici pe unde să intru în curte. Am tras lângă trotuar, gândindu-mă să le cer să elibereze locul. Dar în loc de asta m-am pomenit spunându-le, cu o blândețe de care nu mă credeam în stare, poftă bună. Era ora prânzului. Și era duminică. Și după un șir lung de zile friguroase, ieșise Soarele și parcă toată lumina lui se adunase în locul acela.

Oamenii ăia trei au dat să se ridice de jos, pricepând că e locul meu de parcare acolo, dar le-am făcut semn să rămână. Eram cât se poate de sigur c-ar fi plecat și lumina odată cu ei. Pesemne că din pricina asta, sau poate că din alta, aflată în legătură directă cu inima, i-am întrebat, în timp ce coboram din mașină, de unde sunt. Au spus numele județului din care eram și eu. Bărbatul a rostit apoi numele unui sat din vecinătatea satului meu.

Aproape că suntem consăteni, i-am răspuns. De unde sunteți? m-a întrebat una dintre femei. I-am zis de unde și ea a început să râdă. Păi de acolo sunt și eu, a adăugat ea apoi.

Mi-a spus și a cui. Și când făcuse școala. Și cu cine fusese colegă de clasă. Era doar o diferență de un an între noi. N-o cunoșteam. Pe cea din prezent, fiindcă pe cea care fusese în trecut, o fetișcană înaltă, cu părul blond, mi-am amintit-o imediat.

Din sutele de mii de case din București, satul meu, pe care l-am recunoscut în fosta mea colegă de școală și-n felul în care ea și ceilalți doi se pregăteau să mănânce de prânz, o alesese, de satul meu zic, taman pe cea în care locuiesc eu. 

Era ca și cum așternuseră masa la câmp, așa cum văzusem la părinții mei de nenumărate ori. Doar că nu ca ei, pe pământ, ci direct pe asfalt. 

Am simțit nevoia să le mulțumesc. Dar când am ajuns înăuntru, în casă, mi-am dat seama că n-o făcusem cu voce tare, ci în gând. De ciudă, dar și de bucurie, mai ales de bucurie, am început dintr-odată să plâng. În șoaptă, ca nu cumva să tulbur lumina multă de afară.