Premisele unui miracol

Semnificațiile apoftegmelor părinților deșertului se așază în straturi suprapuse și descoperirea lor, pas cu pas, necesită timp, atenție și perseverență. Despre avva Pafnutie știm că nu bea vin decât cu rare ocazii. S-a întâmplat ca la un moment dat bătrânul să fie surprins de o ceată de tâlhari care beau. Căpetenia tâlharilor l-a recunoscut și pentru că l-a văzut obosit, a vrut să îl silească să bea nițel vin. Prin urmare, i-a dat o cupă cu vin și, luând sabia, i-a poruncit: „Dacă nu bei, te omor”. Bătrânul se smerește și acceptă, „știind că îndeplinește porunca lui Dumnezeu și vrând să îl câștige pe tâlhar”. Căpetenia și-a cerut iertare, iar bătrânul a zis: „Am credința în Dumnezeu că pentru acest pahar se va milostivi de tine acum și în veacul viitor”. Căpetenia tâlharilor zice: „Am încredere în Dumnezeu că din clipa aceasta nu voi mai face rău nimănui”. Concluzia apoftegmei este că „bătrânul a câștigat toată ceata, renunțând la voia sa pentru voia Domnului”.

Ca de obicei, detaliile contează și în această povestire foarte mult. În primul rând, asceza avvei Pafnutie era o asceză autoimpusă, deci, chiar dacă decizia sa era una bună și folositoare, tot era un act al voii proprii, deci un act de afirmare de sine. Iar marea luptă a părinților deșertului s-a purtat mereu tocmai împotriva mândriei cu toate formele ei subiacente.

Al doilea detaliu relevant este că tâlharul era familiarizat cu renumele bătrânului, de aceea vrea să îi facă bine, nu să îl batjocorească. Tâlharul alege cu încăpățânare să îl ajute pe bătrân să se revigoreze. Ba chiar, se prea poate să fi vrut să ia asupra sa responsabilitatea avvei Pafnutie. Până la urmă un păcat în plus pe umerii lui de tâlhar învechit în rele probabil că nu însemna foarte mult.

Al treilea detaliu important este că bătrânul acceptă paharul nu pentru el, nici de frica morții, ci cu nădejdea că în felul acesta îl va câștiga pe tâlhar. Își taie voia pentru binele altuia. Vedem până aici, în acest dans al voințelor, cum fiecare acțio­nează, în primul rând, vizând binele celuilalt. Iar când se conjugă voințe care se pun în mișcare depășind egoismul, se creează premisele pentru un miracol. Și minunea se întâmplă: probabil una dintre cele mai mari și mai de dorit miracole dintre toate: schimbarea definitivă a unui om din rău în bun, din tâlhar în om cumsecade (de nu cumva chiar în sfânt).

Minunea schimbării căpeteniei a fost contagioasă, pentru că i-a prins și pe tâlharii din ceata lui, care au fost cu toții câștigați, în cele din urmă printr-un act destul de simplu: prin tăierea voii.

Povestirea aceasta, dincolo de faptul că prezintă un miracol în desfășurare, ne arată și că renun­țarea la voia proprie s-ar putea să fie necesară uneori chiar și atunci când ceea ce ți-ai propus să faci nu doar că e bun, ci chiar e extraordinar. Deasupra gândului bun de a face ceva stă un alt gând, dumnezeiesc: disponibilitatea de a renunța la voia proprie pentru Dumnezeu și pentru aproa­pele.