Preotul care a creştinat haiku-ul

Iarna... Primăvara... Vara... Toamna... Dar, cum se va vedea, nu este vorba de frumosul, celebrul şi pilduitorul film al regizorului coreean Kim Ki-duk (la el, de altfel, ciclul începe cu primăvara).

Lansare de carte la Librăria Sophia. Căldură mare... S-au dat autografe şi urmează să se mai dea, după ce se ţin cuvântările... În timpul acestora, la un moment dat, mai în spate, mă nimeresc lângă Mihaela Voicu, directoarea vrednicei de toată preţuirea Edituri Sophia. O văd răsfoind, real încântată, o cărticică. Înainte să mă înec în privirea ei infinit albastră, mi-o arată surâzătoare, cu o bucurie iute molipsitoare: "Uite, Costion, ai văzut?" Până să apuce să mi-o dea ca să mă dumiresc, un tânăr preot de lângă ea se apleacă repede, scotoceşte febril într-o servietă şi scoate un alt exemplar, pe care mi-l întinde. Cu o vădită smerenie, ca unul care n-ar vrea să-ţi greşească prin nimic, care nu ştie dacă lucrarea sa va fi tratată ca o faptă vrednică sau va fi luată drept un pas riscat, greşit. Deschid cartea şi văd că este vorba de haiku-uri. Cărticica, purtând titlul Pacea zorilor de zi, destul de potrivit pentru tipul de poezie pe care-l cuprinde, aparţinea acestui părinte, pre numele lui Tudor Ciocan (pe copertă nu apare decât numele). De pe internet aveam să aflu că părintele este cadru didactic, între altele, întru ale teologiei dogmatice (regina disciplinelor teologice!), ceea ce mi s-a părut că aduce un spor de frumuseţe situaţiei. Citesc repede câteva haiku-uri şi-mi dau seama că am de-a face, realmente, cu poezie de foarte bună calitate. Le comunic Mihaelei şi părintelui autor aceste prime impresii. Părintele, oarecum mai liniştit, îmi spune atunci că sunt 71 de haiku-uri şi că a lucrat mulţi ani la şlefuirea lor, până să le sloboadă tiparului (lucru cu totul rar într-o vreme în care mai toţi se precipită spre a-şi publica producerile). Mă uit pe copertă, după editură. Nu apare nici una. Cartea are totuşi ISBN, e făcută după reguli. A apărut la Bucureşti, în 2009. Deduc că părintele a tipărit-o, în mod sigur, pe spezele lui (bine, n-a putut fi prea scump). Dar cred că nici o editură nu ar fi avut de ce să se ruşineze cu o asemenea carte. Dimpotrivă.

Sunt patru cicluri purtând numele celor patru anotimpuri, în ordinea menţionată la început. Numărul de haiku-uri din fiecare ciclu este diferit (13Â7Â19Â19). La sfârşit, dincolo de anotimpuri, parcă ţinând de anotimpul unic şi neschimbător al Bisericii, un ciclu de alte 13 haiku-uri, intitulat "Altele". Unele sunt de dragoste, poate cele mai reuşite. Altele sunt de slăvire. Până la urmă, cele dintâi nu exclud slăvirea, iar cele din urmă presupun în chip necesar iubirea. Unele sunt pentru eu. Altele sunt pentru tu. Un tu care poate fi când tu, când Tu. Un tu care poate fi adesea şi tu, şi Tu. Şi asta este tare frumos. Personal le prefer pe acelea în care Mirele Hristos ne este înfăţişat mai tainic, în voalul de sărbătoare al trimiterilor poetice, decât atunci când este numit şi afirmat direct.

La sfârşitul cărţii, părintele ţine să argumenteze... Se vede că s-a temut ca unii confraţi întru ale slujirii sau credincioşi mai zeloţi să nu-l judece pentru că a folosit o formă poetică venind dintr-o spiritualitate care nu este creştină. Eu cred că nu era nevoie de acest argument. Versurile părintelui îşi sunt loruşi un argument suficient. Nici un om firesc nu ar putea să-i reproşeze aşa ceva.

O cărticică de haiku-uri. Câte trei versuri scrise pe fiecare filă... Dacă m-aş pune, le-aş cita pe toate pe parcursul unei pagini a acestui text. Până la urmă o să mă străduiesc să aleg, totuşi, două, unul de dragoste şi unul de iubire, pe care o să le pun în paralel pentru că aparţin amândouă fiinţei noastre în ceea ce are mai nobil ea:

Adierea ta de-o clipă,

Izvor de lacrimi

Parfumul florii

Lumina dinlăuntru.

Pururi proaspete.

Doamne, câtă bucurie!

Sursa lor de inspiraţie poate fi, în egală măsură, iubita-mireasă, prietenul-mire sau Hristos-mirele. Căci, pentru creştin, relaţia maximă cu Hristos şi cu cei din ceata Lui, de-aproape lui, are caracter de nuntire preacurată.

Nu vreau să fac o cronică. O cronică potrivită, adecvată la haiku-uri, ar trebui să fie tot un haiku. Aici este numai o semnalare, aşa cum mi-a venit şi mie: "Uite!" Un "Uite!" adresat celor care se întâmplă să citească aceste rânduri. Un "Uite!" pe care să-l transmită, eventual, şi ei mai departe. Căci sunt haiku-urile părintelui Tudor Ciocan un şirag de perle făcut pentru a fi şi şirag pentru mătănii.