Preotul Constantin Stoica, colegul nostru, a fost chemat la Domnul

Vestea tristă a morţii colegului şi prietenului Constantin Stoica, stabilit din anul 1992 la Paris, a căzut năprasnic asupra noastră, a tuturor celor care l-am cunoscut şi îl preţuim. În ziua decesului, 7 martie, am fost efectiv şocaţi, pentru că pe Costică (aşa-i spuneam noi) nu-l ştiam bolnav, iar el încă nu împlinise 60 de ani. Am aflat, abia acum, că avusese un cancer nemilos, pe care l-a tăinuit de o bună bucată de vreme, atât faţă de noi, colegii, cât şi faţă de familie. Seria noastră, de la seminarul din Bucureşti, se plasează între anii 1971 și 1976 (cu un minunat diriginte, părintele profesor Mihail Plătică), iar cea de la facultate („institut”, îi spunea atunci) între 1977 și 1981. Pomenim aici faptul că atât la seminar, cât şi în institut, l-am avut între colegi şi pe Gheorghe Stângă, actualul Părinte Episcop Galaction al Alexandriei şi Teleormanului, premiantul I al promoţiei.

Costică Stoica s-a născut în 17 aprilie 1956, în Azuga-Prahova, din părinţii Gheorghe (decedat) şi Elena, în vârstă de 83 de ani, acum. Are o singură soră, Mariana, preoteasă şi mamă a doi copii, soţia părintelui Florian Paraschiv, slujitor la Biserica Albă din Bucureşti, dar şi solist al Corului Academic Radio.

După absolvirea institutului, a urmat cursuri de doctorat la Secţia Sistematică, sub îndrumarea pr. prof. Dumitru Radu. A intrat în preoţie în anul 1983, slujind în Otopeni (1983-1989) şi în Bucureşti, Parohia Pitar Moş (1989-1992). În anul 1990 devine membru fondator al Coralei „Te Deum Laudamus”. În perioada 1990-1991 a fost bursier al Institutului Bisericilor Răsăritene din Regensburg (Germania), absolvind ­cursuri de specializare în limba germană. Din 1992 s-a stabilit la Paris (Franţa), unde a slujit timp de un deceniu la Biserica Românească „Sfinții Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail - Jean de Beauvais”. În paralel, a fost solist în prestigioase ansambluri corale pariziene, cercetător ştiinţific, profesor, bibliotecar şi traducător de texte religioase şi laice din limbile greacă veche, latină, germană şi franceză.

A fost căsătorit cu Elena (n. Crăciun), împreună având trei copii: Sebastian (preot paroh la Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul”-Ferentari din Bucureşti, căsătorit cu Ioana, profesoară de religie şi având, la rândul lor, doi fii), Andrei şi Cristina (amândoi activând actualmente în societăţi româno-germane).

Odată cu simţămintele fireşti de compasiune, pe care le transmitem din toată inima familiei mult îndurerate, mai avem o datorie de suflet: să ne exprimăm, fie şi în puţine cuvinte, recunoştinţa adâncă faţă de ceea ce a însemnat el, efectiv, pentru seria noastră.

Încă din primele săptămâni de seminar, a fost remarcat de Chiril Popescu, inimosul profesor de muzică psaltică. Pentru a deprinde notaţia şi cântările, ne amintim cum exersam toată clasa, aproape în fiecare zi, primele piese din gramatica muzicii psaltice şi, mai apoi, din vecernier. Costică s-a dovedit în scurt timp deosebit de talentat, mai ales că el a fost încă de mic copil membru al corului bisericii din Azuga, păstorită pe atunci de vrednicul părinte Valeriu Dobrescu. Mai mult: în clasa a VIII-a devenise chiar dirijor. Cu talent înnăscut, cu voce frumoasă şi cu o pasiune ieşită din comun, Costică Stoica a fost dirijorul seriei noastre, atât în cei 5 ani de seminar, cât şi în cei 4 de facultate, fiind dintru început remarcat şi de părintele Nicu Moldoveanu, distinsul profesor de muzică bisericească şi cântare corală.

Adesea, Costică era şi solist, uneori singur, ca în cazul piesei „Călugărul Pitirim”, alteori în duet, „la secund”, ca, de pildă, la „Tatăl nostru”, de Ciprian Porumbescu, la „prim” cântând la fel de ­înălţător colegul Ion Ioniţă, decedat în armată, la numai 20 de ani. De nenumărate ori, şi semnatarul acestor rânduri a cântat alături de Costică pe la diferite biserici, nu doar în corul clasei, ci şi într-un „cvartet”, în care la „prim” îl aveam pe Grigore Vătafu (chemat la Domnul la numai 48 de ani) şi la „bass” pe Cristian Deheleanu, acum preot în Bucureşti şi membru al câtorva coruri prestigioase.

Să pomenim şi faptul că, între colegi, Costică era întotdeauna jovial, vesel, deosebit de altruist, mereu gata cu o glumă bună sau cu un banc inteligent. Nu era strălucit doar ca dirijor şi interpret, ci era exemplar şi la carte. Cu o inteligenţă mult peste medie şi o memorie excepţională, a fost tot timpul printre premianţi. Nu-i plăcea lui să înveţe chiar la toate disciplinele (uneori şi din cauza unor profesori mai puţin „inspiraţi”), pentru că altfel ar fi avut 10 pe linie. De câţiva profesori s-a ataşat, însă, în mod deosebit: odată cu pomenitul Chiril Popescu, îi amintim aici pe preoţii Gheorghe Calciu, Sebastian Chilea, Anatolie Zarea, Ion Constantinescu, dar şi pe „laicul” Gheorghe Muşu, eminentul profesor de istorie şi limbi clasice. În facultate, mai apropiat a fost, aşa cum am amintit deja, de părintele profesor Nicu Moldoveanu, dar şi de Victor Iliescu, profesorul ale cărui cursuri de germană (oficial) şi filosofie (în taină) le-a urmat cu foarte multă pasiune.

Cu regretul că am evocat prea puţin din multitudinea ostenelilor lui, încheiem în credinţa şi nădejdea că de acum înainte dragul nostru coleg şi prieten Costică Stoica slujeşte fericit în sălaşurile cereşti, slăvind pe Dumnezeu împreună cu distinşii profesori şi cu toţi colegii care au trecut pragul acestei lumi. Veşnică să-i fie pomenirea!