Preotul Ilie Ilisei

- Slujirea din timpul furtunii -

Din noianul de amintiri se desprinde adeseori figura luminoasă a părintelui Ilie Ilisei, paroh la Fălticenii-Vechi, biserică intrată în istorie şi în povestirile de demult.

Mi-l amintesc pentru întâia oară în ziua de Vovidenie a anului 1971. Era duminică şi ningea cu fulgi mari. Sfinţia sa a oficiat atunci slujba de înmormântare a fratelui meu, Dănuţ. Îmi amintesc şi biserica, cu schelă, neîncăpătoare pentru mulţimea adunată. Parcă-mi amintesc şi vocea părintelui.

După aceea, duminică de duminică şi sărbătoare de sărbătoare, urcam împreună cu părinţii mei drumeagul către biserică ca să ascultăm slujba. Aşa l-am cunoscut pe preotul Ilie Ilisei. Cât l-am putut eu înţelege. Slujea acolo, la Fălticenii-Vechi, din 1955. Înainte, fusese diacon în comuna Mălini, de unde-i era obârşia. A funcţionat ca preot şi-n parohiile din Româneşti, Poiana Mărului, Lămăşeni şi Mănăstioara.

În cei 30 de ani de slujire la Fălticenii-Vechi, părintele Ilie Ilisei s-a aflat mereu în mijlocul unei furtuni. Vremurile erau grele, potrivnice pentru Biserică şi pentru slujitorii ei. Neprietenii învăţăturii creştine urmăreau totul şi ameninţau în felurite chipuri.

Aprobările pentru reparaţii se dădeau foarte greu sau nu se dădeau deloc. Tot mai puţini oameni treceau pragul bisericii şi tot mai puţini ajutau, după putinţă, refacerea şi înfrumuseţarea ei.

Biserica de la Fălticenii-Vechi, zidită în 1849 pe locul alteia, din lemn, avea nevoie de mari reparaţii. După cum mărturisea părintele, în 1955 biserica era filie a parohiei „Adormirea“. Se slujea acolo când şi când. Acoperişul era spart şi ploua înăuntru. Biserica nu mai avea gard împrejmuitor şi cucuta era înaltă cât un stat de om. Aşa a găsit biserica noul paroh instalat în 1955.

Ani la rând, biserica a fost un adevărat şantier. Acoperiş nou, pictură în frescă, mobilier de mare frumuseţe şi valoare (realizat de artistul Mihai Muşat) casă de prăznuire, gard nou, etc., toate făcute prin stăruinţa şi munca acestui preot harismatic. Credincioşii din parohie şi cei care l-au cunoscut îşi amintesc de felul cum muncea în biserică şi-n curtea ei, alături de preoteasa Nadejda. A fost, sunt sigur, un caz foarte rar întâlnit. În vremea parohiatului său, biserica era cea mai curată şi mai frumoasă din Fălticeni.

Când toate s-au rânduit, părintele s-a pregătit de sfinţire, la 13 noiembrie 1977. O duminică plină de soare, ca într-o zi de vară târzie. La slujba ţinută pe un podium amenajat în curte a oficiat noul mitropolit al Moldovei de atunci, Teoctist Arăpaşu, însoţit de doi arhimandriţi de la Sfântul Munte Athos, Teoclit şi Gavriil, oaspeţi ai Bisericii din Moldova. Într-o întâlnire cu Prea Fericitul Teoctist (la care era de faţă şi scriitorul Grigore Ilisei) acesta îşi amintea cu bucurie de întâia sa sfinţire ca Mitropolit al Moldovei la biserica Fălticenii-Vechi. La sfârşitul slujbei, înaltul ierarh i-a conferit preotului Ilie Ilisei rangul de iconom stavrofor şi l-a îmbrăţişat. A fost, poate, ziua cea mai luminoasă din cei 50 de ani de slujire la Sfântul Altar.

Dintre darurile cu care a fost înzestrat, eu am reţinut mai ales două. În primul rând, râvna pentru Casa lui Dumnezeu. În cazul părintelui Ilie se împlinesc parcă cuvintele „râvna case Tale mă mistuie“. Nu şi-a găsit liniştea până când n-a făcut tot ce a putut pentru biserica la care slujea. Nu doar lucrările de zidire, ci mai ales felul în care slujea la Sfântul Altar, fără grabă, cu evlavie, cu frică de Dumnezeu, pregătindu-se mereu pentru întâlnirea cu Mai Marele Bisericii, Hristos-Domnul. Uneori ieşea din Altar şi cânta la strană. Era un bun cântăreţ, ştia şi psaltichie, de aceea la strana bisericii lui nu putea cânta oricine. Erau duminici când la Fălticenii-Vechi se slujea şi se cânta ca la sfintele mănăstiri. Şi chiar dacă oamenii erau puţini (ca şi atunci când erau mulţi), predica se ţinea cu aceeaşi râvnă. În posturi, oamenii veneau la spovedit. Duhovnicul Ilie Ilisei era unul mai aspru. O mică parte primea dezlegare pentru Sfânta Împărtăşanie, ceilalţi, mulţi, luau Aghiasmă Mare. Le cerea tuturor să nu lipsească de la biserică, să postească mai mult, să se roage. Parohienii îl iubeau, chiar dacă era aspru.

A doua mare virtute a părintelui era smerenia. Îmbrăcat modest, întotdeauna în uniformă (niciodată nu l-am văzut în haine civile), cucernicia sa nu vorbea despre sine, despre lucrările lui, despre virtuţi pe care le avea, ci lăsa faptele să vorbească. S-au împlinit în el cuvintele „taci tu şi să vorbească faptele tale“.

Valurile acestei vieţi, multele încercări, n-au reuşit să-l doboare. Şi-a găsit mulţumirea lucrând cu sârg în Via Domnului, slujind lui Dumnezeu, slujind şi oamenilor.

În luna martie 1985, mama mea a telefonat la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ şi mă anunţa de trecerea neaşteptată a părintelui în lumea veşniciei. Erau zăpezi mari; la Mănăstirea Neamţ se circula cu dificultate. Am ajuns cu greu la Fălticeni şi i-am mulţumit părintelui pentru exemplul bun, pentru slujirea pilduitoare în vreme de furtună.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, spune: „…măiestria corăbierului se vede pe vreme de furtună, nu atunci când este senin…“ .

Chipul preotului Ilie Ilisei face parte dintr-o galerie de preoţi vrednici, dintr-o generaţie de aur.

Amintirea lui n-o pot uita. Ea revine mereu, fără s-o chem. Liturghie după Liturghie, îl pomenesc alături de alţii, mulţi, pe care sufletul meu îi simte aproape.