Prezentare de carte: Originea suferinţei

Teologul francez ortodox Jean-Claude Larchet este o prezenţă binecunoscută în peisajul publicistic ortodox din România, fiind autor a numeroase lucrări, în mare parte traduse şi la noi, precum: Terapeutica bolilor spirituale (2001), Etica procreaţiei în învăţătura Sfinţilor Părinţi (2003), Acesta este Trupul Meu (2006), Tradiţia ortodoxă despre viaţa de după moarte (2006), Teologia bolii (2007). Doctor în litere şi ştiinţe umaniste şi profesor de filosofie, J. Cl. Larchet este, mai ales, un neegalat cercetător şi cunoscător al scrierilor Sfinţilor Părinţi. Acest lucru este dovedit cu prisosinţă şi în cartea pe care v-o propunem în rubrica de astăzi - Dumnezeu nu vrea suferinţa omului (Sophia, 2008).

Datorită unei pietăţi greşit orientată, s-a răspândit, mai ales în Occident, opinia potrivit căreia creştinismul este o religie a durerii necondiţionate, a suferinţei. Dacă în Răsărit calendarul liturgic culminează cu Învierea Domnului - sărbătoare a bucuriei, echivalentul său în Apus este reprezentat de Vinerea Mare cu Patimile Mântuitorului - moment de întristare şi de străpungere sufletească. Unul dintre scopurile cărţii de faţă este de a arăta că nici teologia, nici antropologia, nici spiritualitatea creştină nu conduc în chip necesar la îndreptăţirea suferinţei, ci, dimpotrivă, oferă multe motive ca ea să fie de la bun început socotită drept rea. Într-adevăr, suferinţa este inerentă acestei lumi. Ne naştem, trăim şi murim în suferinţă, dar suferinţa poate fi depăşită. Nu poate fi răpusă, dar poate fi transfigurată în chip duhovnicesc, prin vieţuire creştină, cu ajutorul harului Domnului nostru Iisus Hristos.

Sfântul Isaac Sirul spune: „Dumnezeu nu voieşte suferinţa noastră“ (Cuvinte despre nevoinţă, III) şi nici nu a existat şi nu va exista vreodată vreun moment în care Cel iubitor de oameni să dorească a revărsa suferinţă peste omenire. Hristos nu S-a îmbrăcat cu firea noastră pentru a ne aduce suferinţă, ci pentru ca să ne izbăvească de ea. Jean Claude Larchet arată că a-L acuza pe Dumnezeu că este autor al relelor reprezintă o erezie (gnosticism), fiindcă afirmaţia potrivit căreia relele au fost create de Dumnezeu este o negare a lui Dumnezeu, Care este Binele însuşi. Printr-o serie de citate comentate din Sfinţii Părinţi, autorul demonstrează că suferinţa face parte din cele ce se împotrivesc firii, fiindcă ea este născută din păcat. Păcatul îl face pe om să treacă de la o stare naturală, care este, în acelaşi timp, o stare de sănătate şi de armonie, la o stare contrară naturii, o stare în care buna rânduială a facultăţilor omeneşti este distrusă, în suflet şi în trup instalându-se răscoala şi dezordinea; printre relele care se nasc din această stare se află şi suferinţa. Aşadar, în Eden, omul nu cunoştea durerea; suferinţa îşi are obârşia în păcatul strămoşesc, iar ea este sădită în firea tuturor oamenilor, chiar dacă ei nu sunt răspunzători şi vinovaţi de fapta lui Adam. Totodată, suferinţa poate fi pricinuită şi de păcatele personale ale oamenilor, dar ea nu este neapărat urmarea unui păcat sau a unei vinovăţii personale. Sfântul Maxim Mărturisitorul observă cu fineţe psihologică: „Pentru că vrem să scăpăm de simţirea chinuitoare a durerii, ne aflăm refugiul în plăcere, încercând să ne alinăm firea torturată de chinurile durerii. Dar, grăbindu-ne să tocim împunsăturile prin plăcere, întărim şi mai mult zapisul aceleia împotriva noastră, neputând ajunge la o plăcere izbăvită de durere şi de chin“ (Răspunsuri către Talasie, 61).

Autorul ni-L înfăţişează pe Hristos în faţa suferinţei, arătând că voinţa omenească a Mântuitorului rămâne neclintită în faţa suferinţei, biruind prin dumnezeiasca răbdare boldul morţii. Cel mai bun pedagog pentru răpunerea suferinţei Îl reprezintă Hristos, Care ne-a arătat şi virtuţile prin care omul câştigă folos din suferinţă: smerenia, răbdarea, nădejdea, rugăciunea şi dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Prin Hristos şi pilda vieţii Sale înţelegem că suferinţa este, de fapt, o încercare care trebuie biruită. Un lucru uimitor pentru Ortodoxie şi de neînţeles pentru filosofiile şi religiile orientale care fac ravagii în zilele noastre îl reprezintă îndemnul Sfinţilor Părinţi de a mulţumi lui Dumnezeu în vreme de necaz şi de suferinţă. Mulţumindu-I lui Dumnezeu, omul se arată nerobit de durere, neînstrăinat prin ea de Dumnezeu, ci încă şi mai legat de El în rugăciune. Rugăciunea de mulţumire la vreme de necaz este chip al libertăţii omului nesupus durerii; ea îl alipeşte şi mai strâns de Domnul, întrecând virtutea rugăciunii de cerere, pentru că nu se plânge de nimic şi nu aşteaptă nimic.

Prin această folositoare carte, J. Cl. Larchet ne demonstrează că suferinţa este străină de planul lui Dumnezeu cu privire la om şi la lume, suferinţa fiind una dintre urmările păcatului strămoşesc. Hristos ne-a arătat chipul în care se înfruntă suferinţa şi ispitele ei, dăruindu-ne prin har puterea de a-I urma pilda. Buna chivernisire a suferinţei cere însă de la om patru însuşiri ale sufletului preschimbate în virtuţi desăvârşite prin statornicia în ele zi de zi: răbdarea, nădejdea, rugăciunea şi dragostea de Dumnezeu.