Pribeag pe drumul vieţii

În ziua de 22 februarie 2013 am poposit, vreme de două-trei ceasuri, la Mănăstirea Bunei Vestiri de la Pogleţ, com. Corbasca, jud. Bacău. Retrasă de privirile celor mulţi, în apropierea pădurii de foioase, pe dealuri molcome, nu foarte departe de sate defavorizate, am găsit o bisericuţă de lemn, preafrumoasă şi atent restaurată, păstrându-i-se pridvorul deschis şi elementele decorative sculptate în lemnul îmbătrânit de trecerea anilor prin clepsidra timpului. Alături, într-o mo­destă odaie din casa monahală, zăcea la pat arhiepiscopul emerit al românilor din Europa Centrală şi Meridională, Adrian Hriţcu.

Părea desprins din cele trecătoare, deşi sărbătorea în acea zi a 87-a aniversare. Lupta din răsputeri cu moartea, avea dureri insuportabile şi aştepta, asemenea unui prunc, atenta îngrijire şi purtare de grijă a ini­moasei stareţe Luciana Afloarei şi a surorii ei Teodora, ale căror afecţiune şi dăruire m-au cople­şit şi uimit, cu adevărat, în tota­li­tate. La patul celui su­fe­rind am încercat, fără să reuşesc, un dialog, şi rememoram, într-o clipită, anii şi zilele când întâlnisem un vlădică impunător şi binevoitor, care mi-a câştigat admiraţia.

În faţa acestei grele suferinţe şi a smereniei pe care a îm­bră­ţişat-o arhiereul pribeag, mi-am adus aminte un vis special ce-l avusesem cu două-trei zile îna­inte. Era într-un spaţiu deschis, poate lângă un aşezământ eclesial, unde se aflau mulţi clerici şi câţiva ierarhi. Dintre ei mi-i amintesc pe Înalt Preasfin­ţitul Adrian, Preasfinţitul Ma­carie al Europei de Nord şi Preas­fi­nţitul Ioachim Bă­căuanul, Episcopul-vicar de la Roman. Vlădica Adrian mă ruga atunci să mergem la Schitul Icoana, unde se află mormântul duhovnicului său. „Cum să ajungem, Înalt Preasfinţite, la părintele Vasian (Vasian Iosub, fostul său duhovnic)? Trebuie să facem rost de o maşină, este ceva cale până acolo!“ „Vezi, caută o maşină, doresc tare mult să ajung la părintele meu, Vasian.“ În cele din urmă am găsit pe cineva şi am plecat cu maşina spre Icoana (Neamţului), unde se află îngropat părintele Vasian. Călătorind spre schit, îndată după ce am făcut o oprire, visul s-a risipit.

A doua zi dimineaţă m-am gândit mult la cele întâmplate, ca şi cum s-ar fi petrecut aievea. Începusem să-mi fac griji şi chiar probleme serioase, ştiind că arhiepiscopul Adrian trecea, de multă vreme, printr-o grea suferinţă. Protosinghelul sihastru Vasian Iosub de la Schitul Icoana Nouă, fostul naş de călugărie, duhovnic şi prieten al vlădicului, era la inima multor călugări nemţeni, care-l consi­derau confident şi rugător pentru ei, aflaţi departe în lume, cu rosturi greu de împlinit şi ascultări pe măsură.

La fiecare revenire în ţară, drumul arhiepiscopului Adrian ducea întotdeauna spre Icoana părintelui Vasian, iar după moartea lui, la mormântul aflat sub cupola paraclisului de vară, ridicat cu mari sacrificii în anii â70 ai veacului trecut.

În mintea mea credeam, oarecum, că am primit un semn, care ar fi vrut să spună că arhiepiscopul Adrian şi-ar fi dorit drumul din urmă la Icoana, lângă părintele Vasian, pe care l-a iubit cel mai mult, alături de părinţii săi şi de patriarhul Justin Moisescu, marele său binefăcător.

Temerile mele s-au risipit aidoma visului din serile trecute ori a literelor săpate în nisip şi lăsate pradă vânturilor şi furtunii... În chilia de la Pogleţ, vlădica Adrian aşternuse pe hârtie un testament modest, dar tul­burător. Era desprins din paginile scrierilor ascetice, unde întâlnim istorii fără egal, cu adevăraţi eroi ai credinţei, ascultării şi renunţărilor totale, care nu aveau nici măcar haine de schimb, ori vreun argint rătăcit prin buzunare.

Testamentul arhiepiscopului Adrian, redactat mai întâi la Paris şi apoi refăcut la Pogleţ, hotăra să fie îngropat în această mănăstioară, în smerenie, ală­turi de fostul său coleg de studii şi duhovnic în anii din urmă, ieromonahul cu viaţă sfântă Calistrat Ifrim. Am citit şi recitit testamentul şi m-am întrebat din nou: ce va fi fost cu visul acela? De ce mi s-a spus aşa, de ce a vrut acum, către sfârşit, să facă un alt drum spre Icoana? Întrebări fără răspuns! Şi totuşi un răspuns în fugă ar putea fi dat: marea şi atenta purtare de grijă a călugăriţelor de la Pogleţ şi a părintelui Arsenie Voaideş ­l-a reţinut în acest loc pe bă­trânul arhiepiscop. Obişnuit cu saloanele şi frumuseţile Pa­risului, unde a trăit 30 de ani, a redevenit călugăr la Pogleţ, amin­tindu-şi mereu de răsplata şi netrecătoarele bucurii făgă­duite celor ce împlinesc cuvintele Domnului.

Am citit alături de testament multe scrisori (poate 20) expe­diate pe adresa pariziană de fostul stareţ al schitului românesc Prodromu de la Muntele Athos, protosinghelul Petroniu Tănase. În fiecare epistolă, prodromitul îi mulţumea în cuvinte preţioase pentru atenţia ce le-o arăta vlădica Adrian şi pentru daniile substanţiale trimise de la Paris călugărilor români din Grădina Maicii Domnului. În încheiere îi amintea întotdeauna că pomelnicul vlădicului este pomenit la fiecare slujbă. Iarăşi m-am întrebat, de unde găsea bani (şi nu puţini) să trimită în dar la Muntele Athos, ierarhul care abia avea cu ce-şi duce zilele pri­begiei departe de casă, rătăcind printre străini.

Înainte de plecare am intrat din nou în chilia Înalt Preasfin­ţitului Adrian. M-am bucurat mult că a deschis ochii şi a privit spre mine. I-am sărutat dreap­ta, spunându-i câteva cuvinte, şi m-am retras, pre­simţind că avusesem ultima întâlnire din lumea aceasta. Chilia era plină de flori, cu toate că arhiepiscopul nu s-a mai putut bucura de ele, iar o pace adâncă domnea la marginea lumii, în locul ultimului său popas. Se apropia vremea când urma să pri­mească, după nemincinoasă fă­gă­duinţă, cunună din flori ne­veştejite. Am plecat de la Pogleţ cu multă încredere şi linişte sufletească, în urma întâlnirii unor călugăriţe jertfitoare, care au redeschis vatra mănăs­ti­rească desfiinţată în jurul anului 1860 şi care fiinţase 100 de ani mai înainte.

Rugăciunile, munca şi misiunea lor au schimbat, pur şi simplu, în ultimii 20 de ani ţi­nutul întreg. Oamenii locului, debuso­laţi şi necăjiţi, au găsit în spa­ţiul mănăstirii ajutor, lumină şi speranţă în vremuri nu tocmai uşoare.

Pogleţul a devenit, într-un anume fel, un centru spiritual al zonei, o Lavră de mici dimensiuni, dar de autentică trăire duhovnicească.

N-au trecut 24 de ore şi aflam, prin repetate sms-uri şi te­lefoane că suferinţa şi pribegia ar­hiepiscopului Adrian Hriţcu s-au încheiat. Plecase către loca­şurile cele veşnice, el, ţăranul din Ştiubieni, şcolit pe băncile Teologiei, tuns în monahism la Mănăstirea Mănăstirilor şi în­vestit apoi cu marele şi dumne­zeiescul har al arhieriei.

Îmi aduc aminte mereu cum l-am văzut întâia oară slujind la Biserica Sfinţilor Mucenici Zeno­vie şi Zenovia de la Ţarna-Mare, Fălticeni, la sfârşitul anilor â70, când a săvârşit şi o hirotonie în preot, lucru mare şi rar întâlnit în vremea aceea. L-am admirat slujind şi la Mănăstirea Neamţ, şi la Suceava, de Sânziene. Întâlnirile de atunci m-au ajutat să-l pot recunoaşte într-o zi din anii â90, când se aşezase la rândul credincioşilor ce aşteptau să venereze moaştele Sfintei Prea­cuvioasei şi Mult Milostivei Pa­rascheva, în Catedrala mitro­po­li­tană din Iaşi. Printre cei mulţi care aşteptau la rând se afla şi el, un bătrânel îngrijit şi distins, cu pardesiu şi capul descoperit. M-am apropiat şi, recunos­cându-l după sprâncene şi al­băstrimea ochilor, l-am rugat să se apropie de raclă înaintea ce­lorlalţi. Lacrimile şi emoţiile arhiepiscopului la reîntâlnirea cu Sfânta Parascheva au însemnat pentru mine o lecţie nemaiîn­tâlnită. Atunci mi-a cu­cerit pentru totdeauna inima (de altfel colţuroasă şi nu tocmai binevoitoare) şi am înţeles drumul greu pe care fostul exarh de la Iaşi şi mai apoi episcopul Adrian l-a avut de parcurs în pământeana sa peregrinare. Se întorcea în fiecare vară acasă, vizita satul natal Ştiubieni, câteva mănăstiri şi în special Neamţul, Icoana şi Catedrala mitropolitană din Iaşi. De cele mai multe ori nu era recunoscut, ca şi Alexie, omul lui Dumnezeu, altădată nesocotit de propriile slugi în faţa Palatului părinţilor săi din Roma...

I-am trimis de atunci, vreme de cel puţin zece ani, publicaţiile Mitropoliei Moldovei şi Buco­vinei, cărţi şi câteva rânduri cu diferite ocazii. La fel proceda şi Preasfinţitul Visarion Bălţat, atunci Episcop-vicar al Arhie­piscopiei Sibiului, care-i expedia periodic Telegraful Român. Înalt Preasfinţitul Adrian mi-a scris într-o epistolă că de mulţi ani nu s-a mai bucurat aşa, primind veşti, reviste şi diferite cărţi din Biserica şi ţara cărora aparţinea. După ce au mai trecut câţiva ani, l-am vizitat la Paris, o dată şi a doua oară, în 2000 şi 2002. Eram cu părinţii de la Iaşi, mai întâi într-un pelerinaj muzical pe urmele Sfântului Ioan Casian, şi apoi poposind pe malurile Senei, după o călătorie în Statele Unite ale Americii. A treia oară ne-am întâlnit la Paris cu prilejul hirotoniei întru arhiereu a arhimandritului Marc Alric (Nemţeanul), când l-am revăzut slujind în Catedrala „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“, din Jean de Beauvais.

Mare dar al slujirii a avut arhiepiscopul Adrian! Doamne Doamne caută din cer şi vezi, precum şi celelalte sfinte rostiri arhiereşti erau desprinse, parcă, dintr-o frumoasă poveste. Rar mi-a fost dat să aud o voce atât de caldă, cu unduiri şi inflexiuni coborâte din înaltul cerului. Arhimandritul Partenie Apetrei, fostul meu mare eclesiarh de la Catedrala mitropolitană din Iaşi, om aspru şi zgârcit în aprecieri, recunoştea că supe­riorul său de altădată Adrian Hriţcu (dar şi coleg de mănăstire şi slujire) era un neîntrecut cântăreţ şi slujitor. Folosea aceleaşi cuvinte rare de apreciere când vorbea despre mitropolitul Firmilian Marin al Olteniei şi Atanasie Dincă, fost vicar pa­triarhal. Mai multe persoane din Iaşii altor vremuri mi-au spus că arhiepiscopul Adrian împodobea cu darul cântării (ca preot şi arhiereu) slujbele Catedralei mitropolitane din Iaşi. Aproape întotdeauna, de câte ori ne-am întâlnit, cânta Tatăl nostru, versiunea Ciprian Porumbescu, şi podobia Porunca cea cu taină. (Va urma)