Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Prietenia reală a sfinților
Sfinții, personaje reale care trăiesc - în inimile noastre - într-un halou de sfială, de îndemnuri, de tăceri, de timide îndrăzniri. De câte ori ne apropiem de ei, parcă ne rușinăm de viața noastră duhovnicească, de cea morală, de cea familială... Ei și viețile lor sunt turnesolul propriilor noastre vieți, dar și busola viitorului apropiat. La întrebarea „Cum trebuie procedat într-o situație sau alta?” punem mâna repejor pe „manualul vieții autentice”, adică pe hagiografii, și citim ce trebuie făcut. Sau, mai bine zis, ce au făcut alții pentru noi, în locul nostru, nenăscuți fiind...
Sfinții Părinți ai Bisericii sunt din ce în ce mai des invocați ca argument în disputele noastre uzuale. Când vrem să întărim o idee, eliberăm pe dată un pasaj, un citat, o situație hagiografică pentru a ne sprijini argumentul cât mai vârtos. Aducându-i de mână lângă tine pe Sfântul Nicolae, pe Sfântul Ioan Gură de Aur, pe Sfântul Isaac Sirul sau pe Sfântul Antonie cel Mare deja parcă vântul îți suflă în pânze, ieșind din bancurile de nisip ale contrazicerilor sterile. Începi să te îndreptățești, să prinzi curaj, să răstorni situația de moment. Ajutorul e evident! Și asta pentru că deprinderile noastre duhovnicești nu prea admit contrazicerea sfinților. Dar cum rămâne cu contrafacerea deliberată sau răstălmăcirea citatelor lor?
S-a umplut Rețeaua cu teologi de ocazie, oameni cu un oarecare ritual religios, dar cu râvnă solidă de a-i convinge pe ceilalți de adevărurile lor și, mai mult, de a avea dreptate în orice situație, cu orice preț. În plus, acești avocați din oficiu ai „cauzei” devin iritați, chiar nervoși la auzul unor contraargumente de bun simț. Însă și mai mult: sunt adevărate aide memoire-uri ale unor (presupuse) gafe, afirmații mai abrupte sau chiar eșecuri ideatice ale altora. Țin evidența, cu alte cuvinte, greșiților lor și ai altora, stau cu condicuța în mână la vânătoare de păcate și căderi ca securistul scării de bloc de pe vremuri. Că există o poliție religioasă pe rețelele de socializare, constituită ad-hoc, asta nu mai e o noutate pentru nimeni. Există „ucenici” hiperactivi ai unor duhovnici („mari” ori „mici”), ai unor guru de inspirație mesianică, ai unor promotori ai Apocalipsei iminente care fac un strașnic tărăboi cotidian, dezlănțuiți verbal împotriva păcatului și a păcătoșilor. Mici Savonarola de provincie, însă mari conștiințe (neînțelese încă) ale epocii lor, această zutină de vociferanți ai „duhului” încurcă apele în loc să le limpezească. Dar, surpriză, când le verifici profilul pe Facebook, să zicem, constați că nu există nici un fel de informații despre ei, despre studii, familie, locul de baștină etc. Mai mult, vezi că au doar câțiva urmăritori și o mână de prieteni virtuali - tot fără profil, la rându-le. Zgomotul (și tupeul) însă este ca al unor adevărați influenceri, cu zeci și sute de mii de urmăritori!
De unde dezordinea asta sufletească teribilă, de unde lipsa de măsură, de educație? Din orgoliu nemângâiat, din frustare, din teribilism duhovnicesc? Sau din pură zăpăceală axiologică, din ratarea vocației adevărate sau din dispreț „creștinesc” pentru cei care gândesc altfel? Greu de spus, însă rețelele sociale scot la iveală o adevărată magmă de neîmpliniri personale, de frustrări neostoite, de dorință de a ieși în față. Adică exact ceea ce Sfinții Părinți au evitat, cu disperare! Sporovăiala, bârfa, acuzele și ura exprimată public au fost puse la index de locatarii Cerului, chiar cu prețul vieții lor pământești. Așadar, exemplele de bune practici duhovnicești abundă. Numai că ele sunt întoarse pe dos, din tastatură, de dragul „dreptății personale”...
Sfinții Ortodoxiei au excelat prin asumarea propriilor lor păcate, prin delicatețe (exceptând „certările” publice aplicate unor heghemoni monstruoși), prin empatie, prin încrederea nedezlipită de Mântuitorul și prin convingerea fermă că Pronia este cea care lucrează în lume. Fără a fi fataliști, munceau în bezna sinelui propriu până la epuizare, așteptând raza de lumină. Sperau, iubeau, credeau! Câți dintre noi avem la purtător, în mod real, acest buchet de virtuți? Sau măcar două din ele? Sau poate doar una...?