Prietenia și temelia ei

Prietenia, iubirea care se hrănește din ea însăși (experiența prieteniei), e atemporală, aspațială și, mai ales, identitară, întrucât ne descoperă și activează resurse intelectuale și spirituale. La orice pas, ea le face vizibile, ca pe niște elemente haraldice, nobiliare, cu care întâmpinăm bucuria și tristețea, reușita și eșecul, zborul și căderea. Ce ar fi fost lumea fără prietenie? Rodul ei se obține în urma unor lungi și distincte experiențe și tatonări, dar și subit, când pare să găsească nuanța sau puritatea de a se exprima aproape dintr-odată, iar acel rod e dulce (gr. γλυκός, glykós), indiferent de greutatea parcursului sau de aparente neconcordanțe. Prietenia nu e niciodată garantată, iar în acest fapt constă frumusețea ei, parcă ne așteaptă și parcă ne amână. Prietenia e o stare, o întâlnire la care te prezinți ne-cosmetizat, întrucât nu poți cunoaște dinainte cum minusul vădit, prietenul îl poate transforma într-un plus, prin simplul fapt că ajunge să ți-l cunoască, operând asupra lui ca și când și-ar vindeca propria rană. La starea aceasta ajungi după ce te-ai oprit în a te mai cunoaște, dar nu fiindcă te-ai fi lovit de vreo limită impusă din afară sau de autosuficiență, ci pentru că mai departe de aici (așa cum te povestești momentan) ai mâna întinsă a prietenului tău, cu care continui să îți redactezi trăirile în dialog.

Prietenia e trecerea de la monolog la dialog. De la descoperirea stingheră, criptică la descoperirea acompaniată (însoțită), pe față. Nu de puține ori, întrebările prietenului cântăresc mai mult decât toate răspunsurile proprii. Prietenul este, concomitent, înăuntrul și în afara noastră. Înăuntru, printr-o bunăvoință și apropiere imposibil de surprins în cuvinte, și în afară, printr-o priveliște explicativă și impunătoare, chiar mustrătoare aș spune, când e cazul. Prietenul adevărat nu te poate trăda, fiindcă ar presupune să-și întindă benevol sentința călăului. Drept urmare, tot ceea ce presupune renunțarea la utilitate din partea prietenului, la sporuri de imagine, prestigiu, avantaje circumstanțiale, aduce sufletul într-o comuniune (gr. κοινωνία, koinonía) care angajează exersarea virtuților într-o stare de împreună. Acest împreună îi ajută pe prieteni să guste, grație virtuților care-i leagă, unul din exemplele de viețuire morală ale celuilalt. Un prieten adevărat, sincer, ancorat cu plăcere netăgăduită în viața celuilalt, poartă grijă, întâi de toate, de confortul lăuntric al prietenului său. Pentru că, în fond, la ce folosește să ne zbatem în amenajarea confortului trupului, dacă restul repugnant al unor acțiuni pe care s-au sprijinit reușitele noastre, consecință a abaterii de la legea morală firească, e îngrămădit în cămara sufletului, acolo unde ne amăgim că nu intră nimeni sau nu-l vede nimeni. Aceasta e una dintre pietrele de poticnire ale trăirii prieteniei în societatea noastră. Amăgirea că locul de întâlnire cu prietenul nostru e doar într-un restaurant, local (locație fizică oarecare), la o masă (și Iuda a stat la masă cu Domnul, însă doar atât). Uităm că prietenia e o invitație a sufletelor de a se vizita chiar și din depărtări. Cu încrederea că vor găsi unul înlăuntrul sufletului celuilalt căldura, prospețimea și ordinea care au făcut posibilă întâlnirea și, mai apoi, experiența prieteniei. A doua piatră de poticnire, ce impune o analiză promptă, e tocmai lejeritatea cu care îl declarăm și-l numim în fața lumii pe cel de lângă noi ca fiindu-ne prieten. Mai cu seamă e derutant numărul impresionant de prieteni cu care ne entuziasmăm. A spune, astăzi, că ai mulți prieteni a devenit un soi de celebritate, copleșindu-ne cantitatea, și nu calitatea. Dragostea pentru prieten trebuie să aibă drept temelie dragostea pentru Hristos. Deci, mai întâi să căutăm prietenia cu Hristos și apoi prietenia semenilor noștri, căci a fi prieten cu Hristos înseamnă a dispune de resurse consistente și inepuizabile pentru propășirea în relațiile umane, putând astfel închega și întreține prietenii adevărate.

Fără aceste resurse (duhov­nicești), prietenia de care încercăm să ne convingem că o trăim nu va fi decât o palidă însoțire: păguboasă, timp măcinat de interese și distracții meschine sau pură dedublare a lenevirii și plictisului, întâlniri gălăgioase fără nici o substanță, sortite destinației oarbe către niciunde. Principală e tocmai această raportare la temelia prieteniei, care e și temelia iubirii, dar modalitatea de a o cinsti și de a ne împărtăși din ea începe cu încredințarea că prietenul e un alter ego, iar această iubire caracteristică prieteniei e agápe (iubirea care se dăruiește cu gratuitate pe sine, fără a aștepta ceva în schimb). Oferind iubire prietenului nostru, în fapt, Îl mărtu­risim pe Hristos și avem acces la temelia iubirii Lui, jertfelnică, ca, astfel, și iubirea prieteniei cu seamănul să fie sinceră, adevă­rată și roditoare: „Dacă cineva zice: Îl iubesc pe Dumnezeu, dar pe fratele său îl urăşte, mincinos este. Pentru că cel ce nu-şi iubeşte fratele pe care-l vede, nu-L poate iubi pe Dumnezeu pe Care nu-L vede” (1 Ioan 4, 20).

Avem sădită în firea noastră putința de a iubi pe aproapele ca pe noi înșine. Caracteristica iubirii e tocmai deschiderea permanentă, neumbrită de ironia falselor modele ale societății. Prietenia este actualitatea prin excelență a unei iubiri jertfelnice, este floarea cu care se poate face primăvară, indiferent de poveri, strâmtorări și temeri, ea are nimbul sfințeniei.