Prietenii de ieri, sfinţii de azi

Fiind oameni asemenea nouă, sfinţii se disting prin multa lor iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, prin aceasta covârşindu-ne pe noi, ceilalţi.

Părintele John Breck, preot slujitor în Biserica Ortodoxă din America, profesor de teologie şi unul dintre cei mai fervenţi scriitori creştini contemporani, rememorează imaginea câtorva persoane cu viaţă sfântă pe care le-a întâlnit de-a lungul timpului şi care i s-au întipărit în minte.

Totodată, el invită la reflecţie pe marginea felului în care ne raportăm la sfinţi: departe de a fi nişte supraoameni, ei au trăit în epoci diferite, au vorbit limbi diferite, au fost oameni care au cunoscut şi bucuria, dar şi suferinţele. Pe toate le-au închinat însă lui Dumnezeu, păşind ei înşişi şi îndrumându-i şi pe ceilalţi spre comuniunea vie şi ziditoare a sfinţilor de pretutindeni şi din toate timpurile.

Calendarul liturgic ortodox este plin de nume ale unor oameni despre care ştim prea puţin sau chiar nimic. Unele din aceste nume au o istorie compozită. Sunt stereotipuri bazate pe întâmplări din viaţa unor persoane reale, de obicei mărturisitori sau martiri, a căror istorie personală este pierdută în negura vremurilor, dar care s-a păstrat până la noi în memoria colectivă a Bisericii, ca şi mărturisitori curajoşi ai Credinţei.

Mulţi alţii, însă, şi în special persoane care au trăit mai recent, au profilurile biografice foarte clar delimitate. Îi ştim aproape la fel de bine cum îi ştim pe strămoşii noştri, prin intermediul cuvintelor lor sau al amintirilor contemporanilor, care ne-au fost transmise ca parte a moştenirii noastre liturgice. Când facem efortul de a-i „cunoaşte“ pe aceşti oameni - de a ne identifica oarecum într-un mod personal cu ei, cu luptele şi victoriile lor particulare - descoperim că aceştia nu mai sunt simple personaje ale istoriei. Ei sunt o prezenţă vie: persoane pe care le simţim aproape şi cu care intrăm în comuniune întreolaltă şi, împreună, cu Hristos. Ei dobândesc o „faţă“ distinctă, chiar o personalitate. Iar când viziunea noastră asupra realităţii se extinde suficient de mult, atunci devenim conştienţi că ei ne însoţesc în mod constant şi mijlocesc pentru noi. Aşa devin ei pentru noi mai mult decât nişte simple cunoştinţe. În cele mai bune cazuri, devin prieteni nepreţuiţi.

Nemurirea Sfântului Herman

În fiecare an în jurul datei de 9 August, mulţimi de pelerini se adună în Kodiak, Alaska, pentru a celebra viaţa şi slu-jirea Sf. Herman, primul sfânt canonizat al Alaskăi. Timp de 3 ani, în mijlocul anilor â70, eu şi cu familia mea am avut privilegiul de a sluji la Kodiak, în Seminarul „Sf. Herman“. În fiecare joi seară, împreună cu studenţi şi cu credincioşi din parohie, stăteam în jurul chivotului în care se aflau moaştele Sf. Herman, cântând împreună acatistul sfântului. Mulţi dintre cei de faţă, oameni din parohie, îl cunoscuseră pe Sfântul Herman personal. Ei îi invocau numele în fiecare zi, se încredinţau pe ei înşişi şi familiile lor mijlocirii şi ajutorului său şi vorbeau despre sfânt unul altuia, ca şi când el ar mai fi fost încă în viaţă în pădurea deasă din Spruce Island. Şi astăzi fac aceşti oameni la fel, amintindu-şi minunile vindecătoare pe care sfântul le împlinea, gesturile sale bonome, când oferea prăjituri copiilor sătenilor sau când mângâia pe cei aflaţi în necazuri. Moartea niciodată nu întuneca această stea călăuzitoare a Bisericii lui Hristos. Pe toţi ne făcea să privim puţin mai departe, puţin mai profund, pentru a-l găsi pe el mai viu şi mai prezent ca oricând, în eterna comuniune a sfinţilor şi în mijlocul vieţii fiecăruia dintre noi.

Sfinţii netrecuţi în calendare

Foarte mulţi alţi sfinţi, canonizaţi recent, ne sunt cunoscuţi într-un mod profund personal, datorită biografiilor alcătuite pe baza amintirilor păstrate de contemporani. Ne gândim, spre exemplu, la maica Elizabeta şi la cei dimpreună cu ea, care cântau imnuri din adâncul minei în care au fost aruncaţi de comunişti şi în care aveau să-şi găsească sfârşitul. Sau la maica Maria, „maica rebelă“ care şi-a petrecut decenii în slujba săracilor şi marginalizaţilor din Franţa, apoi şi-a sacrificat efectiv viaţa pentru nişte prietenii dintr-un lagăr de concentrare nazist. Sau la părintele Alexander Men, încă necanonizat, ale cărui strălucite scrieri pastorale şi teologice ne-au atins la fel de mult ca şi moartea sa tragică şi violentă, care a făcut din el un martir al zilelor noastre.

Şi totuşi, nu pot să nu cred că acea comuniune a sfinţilor este formată din mulţimi de oameni ale căror nume nu vor fi niciodată trecute în calendarele noastre liturgice. Fiecare dintre noi are amintiri despre persoane trecute la cele veşnice care ne influenţează şi ne binecuvântează vieţile în forme nenumărate datorită credinţei, înţelepciunii şi dragostei lor. Persoane care sunt prezente cu noi, nu doar în amintirile noastre, dar şi în trăirile noastre imediate şi concrete.

Suferinţa alinată prin telefon

Îmi amintesc îndeosebi un îndrăgit cuplu de elveţieni care au fost ca nişte adevăraţi bunici pentru copiii noştri cât timp am trăit în străinătate. El era pastor al Bisericii Reformate şi îşi dorea în secret să devină romano-catolic. Dar Dumnezeu îl aşezase acolo unde era, iar el se lupta cu putere să rămână credincios acelei chemări. În fiecare dimineaţă, soţia sa se trezea în jurul orei şase şi petrecea o oră citind din Biblia cu pagini roase la colţuri şi rugându-se pentru toţi cei din orizontul trăirii sale spirituale. Cu decenii în urmă îşi pierduse un plămân şi jumătate din cauza tuberculozei şi cu greu îşi ducea zilele. Aşa că îşi petrecea cea mai mare parte a timpului vorbind la telefon cu prietenii şi în special cu cei aflaţi în suferinţă trupească sau sufletească. Acest cuplu, fiecare în felul său, binecuvânta viaţa noastră cu zâmbetele lor binevoitoare şi cu afecţiunea lor nemărginită. Se rugau pentru noi atunci, şi sunt sigur că o fac şi acum, aşa cum mijlocesc neîncetat pentru toţi aceia pe care Dumnezeu i-a aşezat în calea lor atât cât le-a fost dat să trăiască pe pământ.

Împărtăşania din tranşee

Îndrumătorul meu de doctorat din Germania era un discipol al lui Rudolf Bultmann şi un cărturar desăvârşit. În sala de curs tot ce vorbea era criticism-istoric pur, dar când vizita o comunitate quasi-monastică pe care o cunoşteam bine, vorbea despre îngeri. Ca şi tânăr soldat în armata germană în al Doilea Război Mondial, (şi membru al Bisericii Mărturisitoare anti-naziste), el s-a aflat la un moment dat imobilizat pe frontul rusesc, împreună cu alte câteva cunoştinţe de-ale sale din Facultatea de Teologie din Heidelberg. Împreună cu alţi soldaţi, au fost prinşi în capcană într-o groapă, fiind siguri că trupele ruseşti îi vor găsi şi îi vor împuşca pe loc. Într-un gest pe care-l credeau a fi ultimul din viaţa lor, s-au întins spre partea mai adâncă a tranşeului şi au scos de acolo puţină apă noroioasă. Pe aceasta au amestecat-o cu puţine firmituri de pâine uscată, pentru a celebra împreună Euharistia. În tradiţia lor luterană nu vorbeau prea mult de „prezenţa reală“ a Trupului şi Sângelui Domnului în elementele euharistice, dar de data aceasta fiecare ştia că în acele elemente Hristos era cu ei, cu nimic mai puţin decât o prezenţă vie şi mântuitoare. După ce au fost capturaţi şi evacuaţi în Rusia, şi-au petrecut următorii patru ani la muncă silnică în gulag. În acel timp, au adunat bucăţi de hârtie igienică şi fărâme de cărbune, pentru a scrie, atât cât îşi puteau aminti fiecare, din Noul Testament. Când aceste preţioase manuscrise le-au fost găsite şi confiscate, începeau din nou. Aceste lucruri le-au întreţinut echilibrul interior şi le-a confirmat de fiecare dată că se aflau în prezenţa reală a lui Hristos şi a sfinţilor. Şi acolo, îndrumătorul meu de doctorat şi-a dat seama că a fost vizitat de îngeri.

Dumnezeu este cu noi

Biografiile sfinţilor şi ale altor oameni cu viaţă sfântă ne pot marca vieţile în mod direct şi profund. Ele ne ajută să ne reamintim – să retrăim – mărturia sfinţilor şi să experimentăm mijlocirea lor pentru noi. Este simplu să repetăm cuvintele slujbelor într-o manieră mecanică, rupţi de ceea ce, de fapt, spunem. Dar memoria vie a acestor oameni, canonizaţi sau nu, ne reconfirmă faptul că noi nu suntem doar „comemoraţi“ în rugăciunile altora, ci că şi noi înşine, în rugăciunile noastre, chemăm pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, şi împreună cu ea, întreaga comuniune a sfinţilor. Ca şi creştini ortodocşi, convingerea noastră cea mai fermă şi cea mai sigură experienţă este că „Dumnezeu este cu noi“. La fel şi Maica Fecioară, la fel şi sfinţii. (Rev. John, Breck, With all the saints, www.oca.org; traducerea şi adaptarea din limba engleză de Ionuţ Bursuc)