Prietenul de la metrou

Cu câteva zile în urmă coboram din­tr-un metrou şi mă îndreptam păşind pe peron spre scara de ieşire. Deodată am remarcat că în faţa mea, la numai 10 metri, se aflau un prieten împreună cu băieţelul lui. Amândoi stăteau în picioare cu câte un covrig în mână în faţa unuia dintre atotprezentele monitoare din staţiile de metrou. Priveau. Erau pur şi simplu absorbiţi. Amândoi formau un tablou uluitor. Parcă erau traşi spre monitor într-o mişcare lentă de absorbţie fizică. Am încetinit pasul ca să mă vadă. Mă uitam insistent la ei. Am trecut la aproximativ un metru de prietenul meu şi nu m-a zărit. Am continuat să mă uit la cei doi şi după ce am trecut de ei. Nici o reacţie! Cei doi priveau obosiţi la nişte reclame banale ce se derulau cu repeziciune. Nu am încercat să le atrag atenţia, pentru că mă grăbeam să ajung acasă, dar ima­ginea lor de făpturi robite monitorului mi-a rămas în minte. Desigur că o întrebare bine-venită în acest context ar fi şi aceasta: cine a comandat înţesarea staţiilor de metrou - şi a altor locuri publice desigur, dar la metrou este chiar un exces evident - cu monitoare pe care rulează tot ce vrei şi ce nu vrei? Oriunde întorci capul te captează un monitor. Cumva a cerut asta călătorul? Mă îndoiesc!

Aşa se face că în orice loc - printr-o ignorare dispreţuitoare a libertăţii omului - toţi ne livrează orice. Alegeţi şi luaţi ce vă place! Toţi ne împing de la spate. Nimeni nu atrage însă atenţia: Fiţi cu luare aminte! Nu-i totul bun, nu-i totul curat. E cu putinţă să vă stricaţi sufletul şi trupul! Dobândiţi mai întâi discernământul duhovnicesc prin înfrânarea simțurilor şi mai cu seamă a văzului, iar nu vă înşelaţi prin simpla părere că „ştiu eu la ce mă uit” sau „ce, eu nu am minte să cântăresc lucrurile?”, pentru că atunci deja te afli captiv în plasă! În acest sens, se poate observa că trăim într-una dintre puţinele societăţi din istoria umanităţii, unde statul sau responsabilii publici nu exercită nici un fel de atitudine profilactică faţă de cetăţeni, ba dimpotrivă, încearcă să le slăbească vigilenţa şi să-i facă să fie, în general, cât mai dependenţi.

Desigur că tu, în calitate de făptură raţională, ai minte, dar tema este alta aici, care ţine de cunoaşterea reală a omului, de conştiinţa lui. Mintea noastră nu este în acest moment suficient de tare, de stabilă - iar asta se face prin lucrarea harului dumnezeiesc -, ca să rămână neatinsă de şuvoiul amestecat de lucruri stricate, ce se perindă în faţa noastră. În această stare de instabilitate existenţială fiind, numai şi simplul contact cu imensul balast vizual cu care interacţionăm zilnic ne îndepărtează treptat de Dumnezeu şi de adevărata sănătate sufletească. Iar efectele acestor două lucruri sunt responsabile de toate catastrofele lumii noastre, atât individuale, cât şi globale.

Nu ştiu dacă aţi remarcat, dar, dacă vă uitaţi de la o oarecare distanţă la oamenii care privesc la un monitor, aveţi senzaţia aceea ciudată că parcă ei sunt cei priviţi. Că ei participă fără reacţie la un experiment pe propriul lor suflet. Se pare că în cadrul vizionării noi devenim din subiecte obiecte ale unui alt fel de privit sau obiecte ale unui act hipnotic realizat prin intermediul aparatului. În acest caz, omul devine un vast teren de experimentare, care se soldează - într-un proces încet, dar sigur - cu ceea ce numim acum spălarea creierului sau depersonalizarea omului. Acesta este un mod de a slăbănogi sufletul şi de a-l pregăti pentru ceva mult mai grav: să devină un simplu rob care, deşi e orb sufleteşte, să aibă impresia că el ştie foarte bine totul.
De aceea e de folos, aş zice, să amintim că Biserica este singura care deţine forţa şi misiunea de a-l ocroti pe om; ea are poruncă de la Dumnezeu să-l prevină direct asupra măştilor pe care şi le ia viclenia în această lume, ca să nu zică apoi că „nu a ştiut”. Acesta este rostul existenţei masivei literaturi despre paza minţii pe care o întâlnim în Ortodoxie. Cea mai mare parte din Filocalie vorbeşte despre paza simţurilor, despre înfrânare, despre smerenie şi foarte puţin despre accesul la anumite stări înalte. Iar una dintre faptele ascetice recomandate aici e ca novicele să-şi ţină privirile în pământ când merge pe cale. De ce? Pentru că făptura omenească este foarte firavă sufleteşte şi, până nu se întărește în har, se poate amăgi foarte uşor şi poate lua răul drept bine, minciuna drept adevăr. Iar dacă acest sfat a fost socotit necesar în epocile trecute, nu cumva este cu mult mai valabil astăzi, când se exercită asupra omului o hipnoză sistematică pentru a-l depărta de adevăr, chiar şi atunci când, printre altele, face cotidianul gest de a aştepta sosirea metroului în staţie?