Primim de la cititori: Mentalitatea fiului risipitor astăzi - viaţă trăită „pe sărite“

Fiu risipitor astăzi este cel ce trăieşte „pe sărite“. Ce ar însemna aceasta concret, în viaţa noastră? Pe latura dragostei, înseamnă să ai răbdare, să nu forţezi pe nimeni pentru a se decide între amiciţie şi dragoste, să nu te „agăţi“ de persoana pe care o crezi tu potrivită şi să pierzi şansele vieţii. Înseamnă, de asemenea, să nu cazi în păcate sexuale solitare, din lipsă de răbdare că nu întâlneşti omul potrivit (sau nici măcar unul nepotrivit) pentru a-ţi întemeia o familie, luând-o cumva înaintea proniei divine, dar nici să faci dragoste cu o persoană pe care o iubeşti, „sărind“ şi de această dată peste rânduiala Bisericii. Omul risipitor îşi doreşte relaţia înaintea relaţiei propriu-zise.

Pe latura profesională - ca student, să nu faci proiecte şi lucrări doar pentru a le face şi a „scăpa“, alegându-ţi o temă care nu îţi spune nimic sau să citezi surse pe care nu le-ai consultat efectiv, pentru a impresiona şi a „sări“ şi peste acest moment. De asemenea, înseamnă să lucrezi organizat, să fii onest în citarea surselor, dar nu scrupulos. Nu „sări“ peste lecţii, învăţând limbi străine sau muzică după ureche, pentru că nu vei şti nimic fundamental şi serios.

Ca angajat, de asemenea, nu poţi cere să nu ţi se aplice anumite reguli, ca şi când nu ai mai avea nevoie de ele, chiar dacă efectiv, nu ai nevoie de ele, pentru că acest aspect va dezvolta mândria şi va accentua caracterul risipitor. Iar „Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii“ (I Corinteni 14, 33). În acest spirit, Sfântul Isaac Sirul îi îndemna pe monahi: „Să nu te arăţi ca unul care nu vrea să se supună regulii, pentru ca nu cumva de aici să te atace demonul mândriei, ca şi cum ai crede că nu mai ai nevoie de aşa ceva, şi încetul cu încetul să nu sfârşeşti într-o nepăsare pe care ai stârnit-o tu însuţi“ (Cuvinte către singuratici despre viaţa duhului, taine dumnezeieşti, pronie şi judecată, Partea a II-a, p. 324). În propria cameră, dezordinea indică aceeaşi tendinţă de a „sări“ peste ceea ce pare neimportant, iar aceasta se va resimţi ulterior. Până reuşeşti să îţi biruieşti patima aceasta, poţi valorifica dezordinea punând-o în relaţie cu haosul pasiunilor din sufletul tău şi să te smereşti văzând înafară, ca într-o oglindă, imaginea inimii tale.

Chiar şi în relaţia cu Dumnezeu, acest caracter va aştepta minuni, aici şi acum, nu va şti să persevereze cu paşi mici, dar reali, având aşteptări uriaşe atât de la Dumnnezeu, cât şi de la el însuşi şi de la semenii săi. De aceea, va fi mai mult un perfecţionist, adică un om care îşi amână treburile indefinit. Sau, altfel, le lasă pe toate pe ultima sută de metri, rezultatul fiind cu mult sub ce ar fi putut realiza printr-o muncă sistematică şi susţinută. De unde, o frustrare generală şi situarea la distanţă egală faţă de toate, în aşteptarea morţii, ca pasiune unilaterală a vieţii.

Regăsim această mentalitate a risipitorului şi la echipele noastre de sport, în jocul la trecerea timpului sau la tragere de timp, strategie greşită, soldată, cel mai adesea, cu o victorie in extremis a adversarului, care a ştiut să valorifice minutul. Deşi tot ceea ce avem este clipa de faţă, noi o „sărim“, proiectându-ne dorinţele în viitorul care încă nu există şi, astfel, ratăm prezentul.

Omul risipitor este complexat şi lipsit de încredere în sine, pentru că nu se cunoaşte profund, nu ştie bine cine este şi ce vrea. Este tipul veşnicului nehotărât, ce cântăreşte permanent între căsătorie şi monahism, atras de monahism, de teama că oamenii îl vor respinge şi de frică, pentru că ar suferi prea tare iubind, ca urmare a geloziei şi posesivităţii pe care şi le cunoaşte. Este omul care fuge de căsătorie, în numele superiorităţii vieţii călugăreşti, dar, în profunzime, tânjeşte după un supermodel evlavios. Astfel, risipitorul îşi trăieşte viaţa în tonalitatea răzgândirii, a omului sucit, care speră, în taină, că moartea îi va curma incertitudinile şi neîmplinrile. Pentru el, a trăi este un chin, o povară, o datorie. Omul risipitor îşi trăieşte viaţa fără bucurie, ca pe un serviciu pentru care se doreşte plătit. Ca şi când ar trebui să fie răsplătit de Dumnezeu pentru simplul fapt că nu îşi curmă zilele.

Omul risipitor nu crede din inimă şi se minte pe sine. El nu va ţine pravila de rugăciune, va „sări“ peste rugăciunile începătoare, ca şi când nu are nevoie să înceapă şi el ca ceilalţi, se va ruga după ureche, poate chiar va plânge, dar nu se va îndrepta. Probabil că va avea şi anumite preocupări filosofice şi literare, care se înscriu în linia evitării prezentului, a realităţii, se va pierde în jocul nuanţărilor infinite, evitând să întrevadă adevărul vieţii sale, anume că n-are nici o viaţă. Risipitorul este totuşi numit „fiu“ în Evanghelie, pentru că la Dumnezeu nu există oameni de prisos.