Printre amintiri

Amintirile se pot descrie într-o anumită abordare ca fiind momentele semnificative, cu prețioase evocări și reverberații pentru viața fiecărei persoane. Ele ne definesc trecutul, ne bucură sau întristează și reprezintă repere pentru viitor.

Ne amintim persoane, locuri, evenimente și perioade, față de care reușim cu greu să facem o analiză obiectivă, dar, cu toate acestea, ne raportăm la ele ca fiind adevăruri nepieritoare pentru inima noastră. Subiectivi sau nu, cordiali sau tranșanți, obiectivi sau părtinitori, suntem ancorați în trecutul nostru, asemenea trenului de șinele care îl poartă de la începutul drumului până la sfârșit.

Am lecturat cu bucurie cartea Printre amintiri a preotului octogenar Ioan Gherasim, pe care-l cunosc de 40 de ani.

Era tânăr atunci, îndrăzneț, direct și peste medie în ce privește atitudinea unui slujitor al Bisericii în diferite privințe, inclusiv într-o părere de sine, despre alții și despre evenimentele care aveau loc împrejurul lui. Dacă tinerețea ar ști și bătrânețea ar putea!

Poate că uneori l-am judecat pripit, însă acum mă bucur, descoperind trăiri și preocupări, așa cum sunt cele pe care ni le oferă ultima lui lucrare, Printre amintiri, care însumează aproape 300 de pagini.

Desigur, nu se poate scrie cu de-amănuntul, în câteva rânduri, despre o carte. Amintim doar câteva aspecte, care ne-au impresionat, dintr-o tematică oarecum diversă, întrucât părintele vorbește despre lucruri care s-au întâmplat în urmă cu multă vreme, unele evenimente din perioada comunismului autohton, cele privind începuturile preoției sale, despre rugăciuni adânci înălțate către Dumnezeu, care urmează îndemnul Profetului David: Ia aminte, Doamne, la glasul rugăciunii mele!

De asemenea, scriitorul înalță o originală rugăciune la sfârșit de drum, pe care o propune la cei 82 de ani, fără să știe când va fi acest sfârșit...

Paginile sunt bine scrise și vădesc un condei hăruit! Toți avem amintiri, însă doar unii știu să scrie despre ele!

Acest lucru l-am experimentat când părintele a închinat întâia sa carte unui vestit monah de la Mănăstirea Neamț, protosinghelul Petru Pogonat, care, înainte de a deveni viețuitor al vestitei lavre, ctitorie a Mușatinilor, fusese profesor universitar, primar, prefect, șef de barou, ocupând diferite funcții importante și ilustrând într-o viață îndelungată dorința de a sluji dreptul de pe o treaptă înaltă, cea mai înaltă la care poate accede un profesor universitar, apoi să fie încununat cu un timp închinat lui Dumnezeu, într-o vreme tulbure, când a fost nevoit să treacă prin încercările și umilințele regimului comunist, care i-a umbrit trăirile ultimilor ani.

De altfel, părintele Ioan Gherasim nu este singurul care-l evocă pe protosinghelul Petru Pogonat de la Iași și de la Mănăstirea Neamț. Au mai făcut-o și alții, în stilul lor. Nu-l pot uita pe Episcopul Gherasim Cucoșel Putneanul, care l-a cunoscut personal, părintele arhimandrit Partenie Apetrei, care-l amintea adeseori, Arhiepiscopul Adrian Hrițcu și exemplele ar putea continua.

Din cartea recentă a părintelui Ioan Gherasim voi face referire la textul închinat Sfântului Voievod Ștefan cel Mare.

Inspirat, autorul spune că a rămas pe gânduri după ce a avut un vis în care i s-a arătat însuși Măria Sa, Voievodul Ștefan. Era undeva la Războieni, deasupra văii în care Ștefan Vodă a dat lupta.

Cuvintele adresate Sfântului Voievod Ștefan sunt pline de reverență. Ne spune că poporul l-a socotit sfânt și i-a spus de la început Ștefan cel Mare și Sfânt. Crede cineva că poporul atât de aproape de el nu i-a știut cumva slăbiciunile? Dar pentru alte motive a fost numit sfânt sau atlet al lui Hristos, mai ales, după cum subliniază autorul, pentru cumpăna dreptății în care a ținut țara și pentru dragostea de supuși cu care a condus-o.

Interesantă remarcă în anul 2023, când sărbătoarea Sfântului Ștefan a coincis cu lectura Evangheliei sutașului din Capernaum, care a arătat multă dragoste față de supusul lui.

Într-o lumină specială este prezentată întâlnirea voievodului cu sihastrul care trăia în crăpătura stâncii. L-a văzut în lumină pe Daniil duhovnicul și sfătuitorul, slab ca o umbră, de post și nevoințe pustnicești. Privirile lui însă îi străluceau ca două fulgere. Înaintea lui, Vodă Ștefan s-a considerat ca fiul risipitor, mărturisindu-i că venise să se spovedească. Frumoasă și interesantă abordare pentru voievodul care a semănat ghindă din care au răsărit stejari spre aducere aminte...

În mod special mi-a atras atenția un text dedicat unui profesor de seminar, aproape uitat. Întâmplarea face ca profesorul evocat de părintele Ioan Gherasim să-mi fi fost cunoscut, să-l fi avut oaspete în casa părinților mei, să mă fi bucurat oarecum de întâlnirea cu el, un mirean al Seminarului de la Mănăstirea Neamț, de la sfârșitul anilor ’50.

Felul cum l-a prezentat ar lăsa, la prima vedere, loc de interpretări. L-am putea acuza pe autor că el și colegii lui preferau o anumită superficialitate în vremea studiilor, întrucât profesorul cu pricina chiar i-a pus la treabă. Dar realitatea nu este așa, cu toate că întâlnirea cu un astfel de profesor nu este foarte comodă, am trecut și noi prin astfel de experiențe.

Dincolo de acestea, de la distanța multor ani de evenimentele care s-au întâmplat în vremea studiilor, îi prețuim mult pe cei care nu au cruțat varga pentru a-și arăta iubirea, mai mult decât cei care foloseau cuvinte dulci, dar ascundeau cu măiestrie disprețul sau indiferența față de noi.

Așadar, vorbește despre un profesor care venise în școala de la Mănăstirea Neamț, după ce fusese schimbat aproape întregul personal.

Remarc o lacună în evocare întrucât autorul a schimbat numele de botez al profesorului care se numea Gheorghe Turcu și îl pomenește drept Constantin Turcu. Se poate însă ca uitarea, care e scrisă și ea în legile omenești, să-și fi pus amprenta peste aceste pagini.

Profesorul Turcu era între două vârste, aspru, după fiecare ascultare cumpănea mult și uneori dădea cu zgârcenie chiar și nota patru, pentru că existau și note mai mici. Întrucât avea barbișon, elevii spuneau că purta cioc și-l porecleau țapul, asemănându-l pe profesor, într-un spirit inocent și școlăresc, poate neinspirat, cu necuvântătoarea amintită.

Dar aceste lucruri rămân mai puțin acum! Sunt și ele felurite amintiri.

La distanța celor 60 de ani de când s-au întâmplat, autorul mărturisește că-i pare tare rău că nu l-a prețuit pe cât merita și din nou recurge la cuvintele psalmistului: Doamne, păcatele tinereții și ale neștiinței nu le pomeni!

Profesorul Gheorghe Turcu avea trei licențe. Teologia a urmat-o la bătrânețe. Alții erau preoți de ceva vreme la vârsta lui. A trecut prin încercări, a făcut temniță, a fost deportat, a cunoscut amarul regimului totalitar și în urma prizonieratului la ruși, timp de șapte ani, a scris un roman despre care mi-a vorbit de multe ori: Cine ai fost tu, Nina? Romanul i-a fost confiscat de Securitate în anii ’80 și astfel s-a pierdut. Poate că într-o zi, dintr-o arhivă, va apărea această scriere...

Vorbea rusește (în urma prizonieratului), dar cunoștea mai bine limbile franceză și germană, citându-i pe Pușkin, Lermontov și Esenin, pe care-i citise în original. A scăpat din prizonierat, deși în unele nopți, sute și chiar mii de camarazi, în lagărul unde a fost întemnițat, mureau pe capete.

Ajuns la seminar printr-o împrejurare de care autorul nu știe și pe care profesorul Gheor­ghe Turcu nu a destăinuit-o, a fost un pedagog serios, care nu căuta aprecierile trecătoare ale elevilor lui. Nu dădea notă decât pe dreptate, spunea: eu nu sunt Dumnezeu! Dar încă de la primele lor ore, profesorul Turcu le spunea elevilor că după absolvirea seminarului vor fi obligați să rostească un discurs în fața comisiei, vreo trei, patru minute în limba franceză. Altfel nu puteau trece seminarul, ceea ce înseamnă că profesorul era dedicat misiunii lui.

Cu toate că notele din vremea anilor de studii erau mici, adeseori elevii nu promovau un trimestru sau chiar anul, decât dacă trudeau din greu, clasa părintelui Gherasim a promovat examenul de diplomă, cum se numea.

Și alte multe amintiri, inclusiv cele legate de un denunț mârșav venit din partea cuiva, neidentificat în fața oamenilor, dar cunoscut de Dumnezeu, care a dorit să-l îndepărteze pe profesorul Turcu, chiar înaintea examenului de final. Și a reușit pentru câteva zile, iar ulterior profesorul a fost nevoit să părăsească seminarul, cu toate că era un dascăl model, pe care și părintele meu profesor Constantin Cojocaru adeseori îl evoca.

Cuvintele de la final arată recunoștința sa față de un profesor mare, care a avut acest deziderat, de a contribui la formarea elevilor săi.

Am citit și altfel de mărturisiri ale unor oameni ai Bisericii, ierarhi, arhimandriți, profesori de teologie. Unele dintre ele sunt întocmite cu inspirație aparte, vădind talent literar, altele cu trăire și cu pecetea recunoștinței.

Paginile părintelui Ioan Gherasim fac parte dintr-o serie specială întru evocarea profesorilor. Deși părintele Petroniu Tănase vorbește atât de respectuos de arhimandritul Demostene Tebeică, care i-a fost profesor la Neamț, de eleganța și atitudinea lui, de arhimandritul Victor Ojog și de alții într-un limbaj duhovnicesc, totuși lasă o ușoară înțelegere și a lucrurilor care nu erau perfecte în anii aceia. Părintele Ioan Gherasim m-a impresionat prin acuratețea amintirilor și sinceritatea mărturisirii.

Dacă atunci profesorul Gheorghe Turcu părea un zbir, un om care nu avea sentimente și ochi buni pentru elevii lui, în cele din urmă s-a dovedit a fi un om și dascăl adevărat, care le dorea binele.

Același lucru l-aș putea afirma și eu despre profesorii Seminarului de la Mănăstirea Neamț. Într-o altă perioadă, după trecerea a vreo 30 de ani după vremea amintirilor părintelui Gherasim, am întâlnit profesori severi, care nu s-au bucurat de aprecieri unanime (nici nu aveau cum), dar au contribuit mult la formarea noastră.

Au fost și profesori îngăduitori, unii dintre ei dacă nu indiferenți, cel puțin incapabili de a ne face să iubim disciplinele pe care le predau. Acum însă, la distanța a aproape patru decenii de la intrarea în seminar, realizez că singurul lucru cu adevărat important este bogăția cunoștințelor pe care le-am dobândit și pe care le vom purta cu noi, ca și amintirile lăsate de ei, până la sfârșitul vieții.

Profesorul evocat de părintele Ioan Gherasim și-a sfârșit zilele la Fălticeni. Nu a avut copii, înfiase un nepot de la rudeniile soției, care purta un handicap pe care dascălul de teologie l-a privit cu totală înțelegere. Un retard pronunțat, când l-am cunoscut avea vârsta de 50 de ani, îi îngăduia cu greu să dialogheze coerent. Profesorul Gheorghe Turcu, cu licențele lui și preocupările din lumea academică, îl lua cu el la biserică, la piață ori când participa la diferite evenimente personale sau comunitare în urbea Fălticenilor.

La Biserica Adormirea (numită impropriu catedrală) l-am întâlnit, iar părintele Gheorghe Baltag, fost protopop de Fălticeni, m-a prezentat într-o zi bătrânului profesor, reușind să înnod astfel istoria anilor ‘60 cu anii ‘84, când am devenit elev la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț.

Într-o duminică, părinții mei l-au invitat la masă. Am rămas câteva ceasuri împreună, nu știam foarte multe despre el, am aflat mai târziu, cum am descoperit altele și din paginile părintelui Ioan Gherasim.

A mărturisit atunci că nu mai fusese invitat de multă vreme la vreun prânz sau o cină, deși a avut mulți elevi, atât la Seminarul de la Neamț, cât și în alte locuri unde a fost ulterior.

Cred că părintele Ioan Gherasim, departe de a încheia mărturisirile lui, mai are încă multe să ne împărtășească. Sunt amintiri tăinuite și trăiri pline de învățături, iar atunci când le va scrie, mare va fi bucuria că nu se vor pierde.

Pagini inspirate, pline de frumusețe și bogăție spirituală...