Printre străini sau dorul după patria cerească

La schitul Lacu, sub vârful Atonului, se ajunge cu dificultate după multe ceasuri de mers cu piciorul de la Prodromu. Dacă ai posibilitatea unei călătorii cu maşina, tot cu anevoie ajungi, simţind din plin greutatea drumului care nu se află în zonele cele mai circulate ale muntelui. O dată ajuns în această zonă care se zice „groapă“, fiind ascunsă din trei părţi de munţi, rămâi uimit de frumuseţea locului şi de hărnicia monahilor români care au trudit din greu în ultimii ani pentru înnoirea chiliilor lor.

Pe drumul spre Schitul Lacu te întâmpină mai întâi chilia părinţilor Nichifor şi Ghenadie, rezidită din temelii, cu un frumos paraclis închinat Sfântului Cuvios Antonie cel Mare. Cei doi părinţi aleargă cu folos pentru dobândirea mântuirii. Unul dintre ei, Ghenadie, a renunţat la Facultatea de Teologie pe când era în ultimul an şi a început de atunci studierea serioasă a mântuirii în singurătatea muntelui.

Mai bine ca într-un palat imperial

Mai la vale, o chilie istorică, ce păstrează arhitectura veche, se află sub protecţia Acoperământului Maicii Domnului unde se nevoieşte părintele Isidor cu ucenicii săi. Chilia avea nevoie urgentă de reparaţii, starea ei era vizibil degradată de trecerea anilor. Pe lângă refacerea zidurilor, Maica Domnului a ajutat ca acolo să fie săvârşită zilnic Sfânta Liturghie şi celelalte slujbe ale Bisericii.

Plină de pace şi de „farmec spiritual“ este întâlnirea cu monahul Pavel, de la chilia „Adormirea Maicii Domnului“. Monahul Pavel, venit de la „Codrii de Piatră“ şi de la mănăstirea Slănic-Prahova, a făcut ascultare lungă şi fără cârtire în obştea mănăstirii „Sfântul Pavel“. Pentru că nu a cerut nimănui nimic, arhimandritul Partenie, bunul stareţ al mănăstirii, i-a făcut o chilie în spaţiul schitului Lacu, pe locul unde bătrânul găsise în tinereţea lui o chilie bine organizată. Acest stareţ Partenie a fost, în perioada de început a nevoinţelor monahale, pădurar pe „moşia“ sau „domeniul“ mănăstirii „Sfântul Pavel“. Poposea atunci la monahii români din schitul Lacu. Îşi aminteşte, cu diferite prilejuri, de frumoasele slujbe pe care le săvârşeau, de cântările bisericeşti, de omenia şi bunăvoinţa lor. Neuitând chipurile luminoase ale acelor monahi, arhimandritul Partenie a refăcut chilia „Adormirea Maicii Domnului“ şi i-a dăruit-o ascultătorului monah Pavel. O casă cu frumuseţe cuminte, cu linii drepte, sobre, tradiţionale. În biserica chiliei şi-n toate încăperile, pe terasa din bârne de castan, de unde se văd munţii şi cerul, te simţi mai bine ca într-un palat imperial. În casa aceasta am poposit două nopţi, în zona de jos a schitului, în vecinătatea bisericii închinate Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir.

Murmurul rugăciunii sihaştrilor din veac adormiţi

Monahul Pavel ne-a oferit o lecţie exemplară de smerenie şi bună primire. Am făcut împreună câteva slujbe după tipicul locului. Am rămas seara în cerdac, privind stelele şi ascultând valurile învolburate ale mării, care se spărgeau în larg. Am auzit atunci şi murmurul rugăciunii sihaştrilor din veac adormiţi, care păzesc muntele şi pe iubitorii lui.

După plecarea noastră s-o fi întrebat monahul Pavel de ce i-am tulburat liniştea şi i-am oprit şirul rugăciunilor şi al rânduielilor tainice din pustiul tebaidic aflat sub vârful Atonului. Poate că într-o zi rugăciunile lui făcute pentru noi ne vor întoarce în locul acela binecuvântat de Cea care domneşte peste îngeri.

Aproape de chilia părintelui Pavel vieţuieşte obştea părintelui Paisie. Venit de la Rohia, stabilit în Athos la sfatul marelui sihastru Paisie Athonitul, ieromonahul maramureşean a făcut din chilia „Înălţarea Domnului“ un adevărat schit sau o mică mănăstire. I-am trecut pragul de două sau trei ori, am admirat ordinea desăvârşită, frumuseţea picturii din paraclis, grija pentru Casa Domnului, evlavia faţă de sfinţii şi sfintele moaşte, înţelepciunea şi darul vorbirii frumoase.

Înaripaţi cu acelaşi dor după veşnicie

La schitul Lacu mai sunt şi alte chilii, răspândite într-un loc care seamănă cu un sat de misionari neobosiţi, harnici şi osârduitori, care muncesc cu mâinile, dar privesc numai către înălţimi.

Ar mai trebui amintite chilile părinţilor Nicanor, Rafael, Acachie şi Efrem.

În fiecare se întâlneşte o lume aparte, cu dor după Dumnezeu şi cu dorinţa slujirii aproapelui.

M-am bucurat să aflu că monahii atoniţi provin din multe mănăstiri româneşti: Neamţ, Sihăstria, Secu, Pângăraţi, Frăsinei, Cernica, Nicula, Slănic, Sâmbăta şi altele asemenea. În şirul rugăciunilor lor, monahii aceştia îi pomenesc pe cei din ţară, aflaţi în luptă cu ispitele de tot felul, dar înaripaţi cu acelaşi dor după veşnicie.

Gândindu-mă mult la vieţuirea acestor monahi români loviţi de viforul petrecerii printre străini, de felurite încercări şi nelinişti, de depărtare şi zbucium sufletesc, îmi aduc aminte de cuvintele monahului atonit Pimen Vlad, din cartea sa de versuri intitulată sugestiv „Din adâncul inimii“:

„…Nu cer la nimeni să mă plângă

Şi nici cuvinte de prisos

Ci doar o mică rugăciune

Pentr-un călugăr păcătos.“