Printre vise şi gânduri

Undeva, acolo, printre gânduri, visele dispar, lăsând în urmă adevărul, palid şi dezgolit, stingher, parcă dornic să rămână mai degrabă nerostit. Şi nimeni nu ne obligă, este drept, să îl rostim. Putem continua să descriem visele în culori vii, nefiresc-luminoase şi schimbătoare, care ne-au fost inoculate în acele vremuri de teroare - când chiar aveam nevoie de un substitut al realităţii, pentru a rezista, sau în aceste zile de mirare - când totul este altfel decât ar trebui, deşi ajungem să nu mai ştim în ce constă normalitatea. Care este scopul mistificării, în mod continuu, repetat de-a lungul unor epoci diferite măcar din punct de vedere declarativ-ideologic? Simplu: priviţi în jur şi spuneţi, sincer, dacă vă mai miră cu adevărat schimbările care survin permanent, transpunându-ne parcă într-o lume total diferită. Apoi, priviţi în propriul sine şi recunoaşteţi, onest, că a devenit cumva străin, dezrădăcinat, de parcă ar fi plecat cu prea mult timp în urmă de acasă.

Alienarea aceasta reprezintă adevăratul pericol care pândeşte neamul nostru românesc. Nu păstrarea tradiţiilor, nu refuzul de a accepta contorsionarea unei lumi mereu în schimbare, spre a atinge o inconsistenţă suspect de mult lăudată. Trebuie să înţelegem că o plantă ruptă din mediul ei şi adusă fără rădăcină într-o cameră - fie ea şi cu pereţi auriţi -, oricât de bine ar fi conservată, este tot lipsită de viaţă. Iar viaţa care pulsează în venele noastre, ca popor, este seva identităţii naţionale, comune, nu fragmentele de sine, particulele de ego, stinghere şi străine, încurajate astăzi să se manifeste haotic.

O comunitate formată din indivizi separaţi, uniţi doar de aspectul geografic, privit drept pură - şi regretabilă, afirmă unii, mai nou - coincidenţă, este sortită sfărâmării. Nu doar cei care au fost nevoiţi să îşi găsească un loc de muncă în străinătate, ci şi noi, cei care am rămas, părem să fim pe picior de plecare, cu bagajele la uşă, aşteptând cuminţi şi cu ochii pe geam. Desigur, în bagaje încape doar strictul necesar. Iar adevărul despre ceea ce suntem, cu necesitate, rămâne undeva pe fundul unui sertar, printre gânduri vechi care nu îşi găsesc rostul într-o lume nouă. Căci lumea în care vrem să trăim ne-a impus un alt fel de a fi şi a cugeta, caducitatea principiilor anterioare schimbării constituind, se pare, o condiţie sine qua non. Însă aceste noi gânduri-vise, comune, acceptate de-a gata, în loc să ne unească, aşa cum s-ar fi crezut, ne dezbină. Atunci când reperul ideii este efemerul, cu manifestări apropiate de iluzie - şi gesturi scenice ample, ilustrând cuvântul „farsă“ -, putem afirma, lucid, că şi devenirea noastră este supusă momentului şi numai lui, ca o frunză bătută de vântul aprig al existenţei dezrădăcinate.

Navigând incoerent printre vise şi gânduri, noi sau vechi, induse, întreţinute sau lăsate în părăsire, ne este greu să distingem realitatea printre atâtea aberaţii având caracter axiomatic. Doar că, acolo, răbdător, ne aşteaptă Dumnezeu, pe Care încă Îl mai putem percepe, în momentele de linişte, fie doar şi la nivel ideatic. Căci Adevărul nu va rămâne supus criteriilor perisabile ale clipei, ci este veşnic, manifestându-Şi inclusiv existenţa, nemărginită de zidurile temporale ori geografice, întru noi.

Aţi avut vreodată senzaţia de revărsare sufletească, atingând binele şi frumosul, generozitatea şi renunţarea de sine? Senzaţia aceea inexplicabilă de înălţare şi bucurie, la limita imperceptibilă dintre împlinire şi extaz, dincolo de cuget? Întrebaţi-vă dacă nu cumva a fost un răspuns reflex - strecurat prin modernul vârtej de vise şi gânduri - la iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu. Adevăratul reper al oricărei idei existenţiale...