Privegherea, starea firească a creştinului

În Evanghelie suntem chemaţi în permanenţă de Mântuitorul Hristos să priveghem, pentru că nu se ştie când ne vom întâlni cu Împăratul şi trebuie să fim pregătiţi. În contextul unei societăţi care admitea sclavia, îndemnurile la a primi stăpânul sau a ne obişnui cu atitudinea robului faţă de stăpân erau ceva pe înţelesul ascultătorilor. Astăzi, când cel puţin la nivel declarativ şi legal nu există sclavi, cum putem privi însă aceste îndemnuri şi poveţe din Evanghelie?

Mântuitorul le-a vorbit celor din jur ţinând cont de contextul social în care se aflau. Acelaşi lucru l-a făcut mai târziu şi Sfântul Apostol Pavel, care i-a îndemnat pe creştini să nu ţină cont de starea lor socială şi nici de a celor din jur, pentru că în faţa lui Hristos, adică în Împărăţia lui Dumnezeu, toţi sunt egali.

Mântuitorul a trebuit să răspundă permanent la întrebarea „Cum este această Împărăţie despre care vorbeşti?”, pentru că oamenii care-L ascultau aveau impresia, după interpretările unora din vremea lor, că Mesia-Hristos va reinstaura un regat sau o împărăție pământească, asemenea strămoșului său David, şi mai ales că va alunga stăpânirea romană. De aceea Învățătorul din Nazaret le repetă încontinuu oamenilor că Împărăţia despre care vorbeşte El nu este una pământească, iar ca să o poată înţelege, face multe asemănări cu aspecte ale vieţii casnice, gospodăreşti şi sociale din acea perioadă. Parabolele pe care le rosteşte Iisus despre felul cum arată şi mai ales cum se simte Împărăţia lui Dumnezeu sau Împărăţia cerurilor vin să demonstreze ascultătorului şi cititorului că cele lăuntrice sunt cel puţin la fel de vii şi importante ca cele din afară. Împărăţia cerurilor nu se instaurează pe pământ, chiar dacă unele interpretări ale Apocalipsei, spre exemplu, vorbesc inclusiv despre aşa ceva. Hristos îi alungă pe Iacov şi pe Ioan atunci când, însoţiţi şi împinşi de mama lor, aceştia cer posturi importante în regatul pe care şi-l imaginau că va fi instaurat. Împărăţia lui Dumnezeu însă nu este din lumea aceasta, iar cei care sunt în stare de veghe şi rugători o pot vedea şi pot intra în ea încă din timpul vieţii, pentru că „Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21).

Creştinii au înţeles ulterior aceste îndemnuri permanente la priveghere ale Mântuitorului şi le-au aplicat în viaţa liturgică a adunărilor sau bisericilor locale. Privegherea sau rugăciunea de noapte a devenit pentru tipicul sau rânduiala slujbelor creştin-ortodoxe o regulă. Toate duminicile, în amintirea zilei Învierii lui Hristos, praznicele împărăteşti şi slujbele sfinţilor pentru care au dragoste mai mare credincioşii sunt rânduite cu Priveghere de toată noaptea în tipic. Îndemnul la priveghere a fost astfel înţeles literal şi aplicat mai ales de comunităţile monahale unde rânduiala slujbelor nu încetează pe tot parcursul săptămânii. Creştinii mireni nu au ocazia astăzi să participe la astfel de privegheri, chiar dacă ele ar fi posibile mai ales duminica şi în zilele de sărbători legale, când nu trebuie să meargă la serviciu. Cu toate acestea, pelerinajele la mănăstiri pentru reculegere şi rugăciune intensă şi rugăciunea particulară cât mai deasă ne pot apropia de acest deziderat al creştinului practicant: privegherea în rugăciune pentru a fi cu mintea şi cugetul treaz în vederea primirii lui Hristos în inima plină de dragoste.