Privind către cer prin turla Catedralei

Suntem chemați să ne înălțăm privirea, dincolo de lumea aceasta - spre Dumnezeu, Izvorul oricărui bine, Dătătorul ajutorului nevăzut și al darurilor desăvârșite. De acolo vine mângâierea. „Ridicat-am ochii mei la cer. De unde va veni ajutorul meu? Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul și pământul.” Aceasta este mărturisirea Bisericii. Cuvântul ei viu, ce nu trebuie uitat când privim spre dreapta și spre stânga, spre freamătul lumii, Centrul adevărat al privirii rămâne cerul - fie că e senin ca o binecuvântare, înstelat ca o promisiune sau învăluit în nori grei ca taina unei rugăciuni neînțelese.

Ochii noștri slabi nu ne îngăduie să contemplăm asemenea străluciri. Și totuși îndrăznim. Îndrăznim să căutăm ceea ce depășește vederea, să urcăm acolo unde mintea abia îndrăznește să pășească.

Evangheliile ne spun că atunci când s-au aflat împreună cu Domnul pe muntele cel înalt, cei trei ucenici n-au putut suporta revărsarea luminii strălucitoare a Fiului lui Dumnezeu. Lumina i-a copleșit. Îl însoțiseră, Îl ascultaseră. L-au văzut aducând lumină orbilor, curățind pe cei leproși și îndreptând pe cei gârbovi. Și totuși, nici o minune nu le-a sfâșiat la fel inima ca strălucirea aceea ascunsă sub veșmântul smereniei.

Slava Sa dumnezeiască, până atunci, fusese îmbrăcată în tăcere și umilință. Dumnezeu coborât în trup omenesc, Fiu al Fecioarei, a venit în lume la ceasul rânduit, cu chip smerit și pași blânzi.

Iar atunci, pe munte, ucenicii n-au mai putut sta în picioare. Au căzut cu fețele la pământ, cuprinși de o slavă care nu poate fi spusă. Au văzut doar cât li s-a îngăduit - o licărire a veșniciei. Doar Petru a rostit un cuvânt, tremurat: „Doamne, bine este să fim aici…” - cu dorința de a închide timpul în colibe, de a rămâne acolo, în acea clipă sfântă, pentru totdeauna.

Înțelegem astfel că unele clipe covârșesc efemera noastră existență. Cuvintele pălesc în fața unor amintiri, în fața trăirilor care ne-au arătat că nu suntem doar țărână, ci purtăm în noi străfulgerarea Duhului care dă viață, înnoiește și ridică pe cel căzut, care îl readuce acasă pe cel rătăcit și îi deschide perspectiva întâlnirii cu Dumnezeu în împărăția Sa.

Înțelegem, cu inimă smerită, că drumul privirii către cer nu se poate face decât prin Biserică - stâlpul și temelia adevărului, cum grăiește Scriptura (I Timotei 3, 15). Ea nu este doar zid de piatră și boltă, ci scară tainică între pământ și veșnicie.

Din turla Sfântului Lăcaș, din naos sau din pridvor se deschide o fereastră nevăzută, către înalt. Nu-i doar fereastra din lemn și sticlă, ci o vedere mai adâncă a lucrurilor, pentru cei care se străduie să priceapă, cu sim­țăminte curate și, mai ales, pentru cei care poartă lacrimi în colțul ochilor.

Privim către Catedrala Națională în aceste zile

Privim către Catedrala Națională în aceste zile pline de așteptare sfântă, când pictura sa - lucrată cu măiestrie rară și duh de rugăciune - se apropie de ceasul binecuvântării.

În Altarul cel Preasfânt, în turla Pantocratorului, în naos și în abside, culorile nu sunt doar frumusețe, ci cântare tăcută adusă lui Dumnezeu. Lucrarea va continua, ca o preafrumoasă doxologie în piatră, lumină și chipuri sfinte.

În acest context, nu pot să nu mă întreb, în ziua aniversară a întronizării Patriarhului României, 30 septembrie: „Cine au fost cei care, cu stăruință și credință, au privit spre zidirea acestei catedrale, nu ca spre o construcție oarecare, ci ca spre un vis al demnității naționale și al credinței străbune?”.

Răspunsul nu-i unic. El răsună din glasuri multe - ale celor cu inimă curată și simțul limpede al realității. Sunt oameni care au înțeles că un popor fără altar rămâne fără adăpost spiritual. Sunt cei care au văzut în această catedrală nu doar piatră, ci rugă înălțată, nu doar arhitectură, ci simbol viu al unei identități neșterse.

Mulți au visat, de-a lungul vremii, să se ridice acest lăcaș-simbol. Încă din anii ’70 ai veacului al XIX-lea și până aproape de zilele noastre, ideea a fost purtată ca o flacără slabă, adesea neînțeleasă și aproape niciodată îmbrățișată pe deplin. Prea multe promisiuni au rămas suspendate, prea multe așteptări s-au risipit, prea multe încercări s-au stins înainte de a prinde viață.

S-au adăugat apoi ierarhi - între ei și primul Patriarh al României, iar cei care i-au urmat au purtat în inimă aceeași dorință plină de credinţă şi simţire naţională. Vremurile nu s-au arătat prielnice. Catedrala a rămas un vis amânat, o nădejde mută. Fericitul întru pomenire Patriarh Teoctist a cunoscut amăgirea celor care au tot promis locații și condiții, dar au lăsat visul neatins, într-o lungă neîmplinire.

Patriarhul a reușit să privească Cerul prin turla Catedralei Naționale

A fost rânduiala lui Dumnezeu ca visul să se întrupeze în timpul celui de-al șaselea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Daniel. Cu multă osteneală, cu mari eforturi, luptând împotriva multora, ca să nu spun a celor mai mulți, Patriarhul a reușit să privească Cerul prin turla Catedralei Naționale.

Acest moment, mult așteptat și pregătit cu anevoie, a însemnat, mai întâi de toate, o dăruire fără margini, într-un spirit de comuniune și împreună-lucrare, aducând proiectul la un stadiu ce poate fi numit, cu adevărat, o împlinire.

Dacă cineva rămâne câteva ceasuri, sau măcar câteva clipe, în fața unei asemenea lucrări, poate auzi în taina inimii cuvintele rostite de Solomon la sfin­țirea Templului din Ierusalim: „Să privești la locul acesta, ziua și noaptea”. Sau poate simți freamătul bucuriei împăratului Iustinian, atunci când a pășit, pentru întâia oară, în măreția Sfintei Sofia din cetatea Constantinopolului, rostind cu uimire că fru­musețea acelei biserici întrece orice măsură omenească.

Au fost și alte multe zidiri, nu toate împodobite cu același veșmânt, dar purtând taina jertfei și a marilor lucrări închinate lui Dumnezeu Atotțiitorul, care s-au afierosit prin cuvinte pline de frumusețe. „Primește, Doamne, biserica aceasta, spunea Sfântul Voievod Ștefan al Moldovei, și ne păzește, cu mila Ta, de acum și până în veac...”

Așa privim și noi, într-un timp ocrotit de Sfânta Cruce și încununat de pomenirea Sfântului Grigorie Luminătorul al Armeniei. Privim spre cer, ca spre un liman al bucuriei negrăite, unde frumusețea lumii se desăvâr­șește în lumina cea neapropiată.

Și acolo pot ajunge toți cei care iubesc Biserica - nu doar cu vorbe, ci prin fapte vii, dăruire și slujire. Faptele rămân întotdeauna mai grăitoare decât cuvintele, fiind singurele care străbat până la cer, asemenea rugăciunilor adevărate.