Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Privirea către cer și dobândirea luminii

Privirea către cer și dobândirea luminii

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei

Duminica a 31-a după Rusalii amin­tește una dintre nenumăratele minuni pe care Mântuitorul le-a săvârșit în ultima Sa călătorie din Galileea către Ierusalim, unde avea să fie dat în mâinile oamenilor păcătoși, care L-au răstignit și omorât.

În cea de pe urmă călătorie către Orașul Păcii, Mântuitorul a trecut prin Ierihon, cea mai veche cetate cunoscută din lume, cu o istorie de peste 10.000 de ani, sau chiar mai mult, potrivit cercetătorilor contemporani. Drumul străbătut de Hristos Domnul trecea prin Valea Moabului, nu departe de Iordan și de locul unde a postit vreme de 40 de zile, în Munții Qarantaniei.

Ierihonul este numit orașul palmierilor sau al miresmelor, într-un loc pustiu, pe o vale care adună nisipul venit din deșert odată cu furtunile din diferite anotimpuri. Această cetate a fost întotdeauna o preafrumoasă grădină, în antiteză cu pustiul din jurul său.

Din scrierile Vechiului Legământ aflăm că izvoarele din Ierihon aveau apă amară, iar ucenicul Sfântului Ilie, prorocul Elisei, avea să le transforme în apă dulce, astfel încât călătorii, oaspeții și animalele aveau acolo sursa principală de apă. Atât în vremea Mântuitorului, cât și în contemporaneitate, orașul este învăluit de un parfum inefabil, mai ales la vremea înserării, dăruit de palmieri și sumedeniile de flori.

Un loc important și frumos, care, în vremea Mântuitorului, adăpostea una dintre mărețele creații arhitecturale ale lui Irod cel Mare, regele Iudeei, care a transformat dealul din apropierea izvorului lui Elisei, construind o reședință regală, un ansamblu impunător, lucrat în piatră albă, înconjurat cu palate, piscine și grădini terasate, unde petrecea câteva luni pe an. Temperaturile de la Ierihon sunt și în vremea noastră cu zece grade sau mai mult decât la Ierusalim. De aceea, în timpul iernii, Irod și colaboratorii apropiați locuiau în Palatul de la Ierihon, în prezent ruine.

Trecând prin aceste locuri, Mântuitorul a fost auzit de un om orb care cerșea. Acesta, aștep­tând milostenia călătorilor, a întrebat Cine este Acesta? adică cine este Persoana care provoacă o astfel de mișcare în rândul celorlalți. Atunci i s-a răspuns: Trece Iisus Nazarineanul (Luca 18, 37). Cu multă credință, orbul de pe marginea drumului a strigat cu putere: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ți milă de mine! (Luca 18, 38). Îl recunoștea și Îl aclama drept descendent din neamul împăratului și prorocului David, Mesia Cel mult așteptat, deși mulți dintre cei care se aflau în cetate îl certau, spunându-i să tacă, fiind deranjați de manifestarea credinței și nădejdii lui.

În paginile Sfintelor Evanghelii am auzit și alte asemenea cuvinte. Când Mântuitorul Se afla împreună cu ucenicii pe marea învolburată a Galileei, El a certat vânturile și valurile, iar acestea ascultându-L, ucenicii s-au întrebat cine este Acesta de care ascultă vânturile și marea. Altădată, când Mântuitorul l-a înviat din morți pe Lazăr, toți se întrebau cine este Acesta, de ascultă și morții cuvântul Lui. Odată, Mântuitorul i-a întrebat pe ucenici: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? (Matei 16, 13), iar apoi, continuând, a zis: Dar voi cine ziceţi că sunt? (Matei 16, 15)

Fără îndoială, simțeau în inimile lor că Acesta este Iisus din Nazaret, Cel așteptat demult. Mântuitorul a răspuns cu nemărginita iubire și milostivire și l-a vindecat după puține cuvinte.

Evanghelia Duminicii a 31-a după Rusalii oferă mulțime de învățături. Dincolo de vederea trupească atât de necesară, de care ne bucurăm privind creația lui Dumnezeu, cerul, grădinile, pădurile, apele limpezi, florile răspândite în poieni și pentru care suntem datori să-I mulțu­mim lui Dumnezeu, trebuie să conștientizăm că anii trec și ea se diminuează. Există și o altfel de vedere, prin credință, trăire înaltă, duhovnicească, așa cum avea omul din evanghelia de azi, care nu privea cu ochii trupești.

Ceilalți, sănătoși trupește, dar orbiți sufle­tește, nu-L recunoșteau pe Mântuitorul ca fiind Cel descendent din David Care vestea mântuirea lui Israel. Aceeași indiferență duhovnicească a întâlnit-o Iisus din Nazaret și în ce­tatea Ierusalimului, doar peste câteva zile, pe drumul care ducea către Sfintele Lui Pătimiri.

Îl ajutau lumina dinlăuntru, lumina credin­ței și bucuria negrăită de a se întâlni cu Fiul lui Dumnezeu. Părinții Bisericii au spus că ade­vărații orbi sunt cei care nu văd lumina imaterială a lui Dumnezeu, nici lucrarea Lui în viața noastră. Această orbire este mai gravă decât cea trupească, chiar dacă nici aceasta de pe urmă nu este ușor de purtat, iar noi o plângem și ne rugăm stăruitor să nu fim în locul celor­lalți orbi.

În paginile Sfintei Scripturi întâlnim alt fel de orbire, dar și alt fel de vedere, aducându-ne aminte de momentul în care întâiul Arhidiacon al Bisericii, Ștefan, fiind bătut cu pietre, mărturisea: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu! (Faptele Apostolilor 7, 56) Era acolo un om, Saul din Tars, care nu vedea cerurile deschise atunci, dar care, mai târziu, avea să înțeleagă acest adevăr aşezându-se în locul lui Ștefan de multe ori.

Viitorul Apostol Pavel era în momentul respectiv plin de orbire sufletească, dar, călătorind pe drumul Damascului, avea să se întâl­nească ziua în amiaza mare cu Domnul Care i S-a arătat într-o lumină strălucitoare și i-a spus: Saule, Saule, de ce Mă prigonești? (Faptele Apostolilor 22, 7) Atunci a căzut cu fața în pulberea drumului și nu a mai văzut. Orbirea sufletească s-a transformat pentru câteva zile într-o orbire trupească, dar care i-a deschis ochii sufletului. De aceea, i s-a și spus Ridică-te şi mergi în Damasc şi acolo ţi se va spune despre toate cele ce ţi s-au rânduit să faci (Faptele Apostolilor 22, 10). După trei zile, orbirea trupească a căzut de pe ochii lui ca niște solzi și, odată cu orbirea de care scăpase în urma arătării minunate pe drumul Damascului, avea o altfel de vedere, vederea dinlăuntru, care l-a făcut din prigonitor apostol și cel mai mare misionar pe care l-a avut Biserica. Sfântul Pavel spunea: Iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie. Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu (I Corinteni 15, 8, 9).

Orbirea dinăuntru pe care n-o recunoaștem o purtăm cu noi ca o cruce grea toată viața, însă, de cele mai multe ori, nu o conștientizăm. Ne considerăm sănătoși, ne bucurăm pentru un număr de ani de starea noastră, dorim să o prelungim și atunci când este șubredă, dar ne putem încheia viața fără să recunoaștem sau fără să conștientizăm că în toți anii am purtat în inimă boala grea a orbirii sufletești. Această neputință ne împiedică să-l vedem pe cel de alături, nemaidorind să-l zărim, chiar dacă ne este rudenie, coleg, prieten, cunoscut.

De multe ori, nu dorim să mai întâlnim nici părinții, sau binefăcătorii pe care i-am cunoscut cândva. Această orbire grea trebuie s-o înlăturăm de pe ochii inimii și ai sufletului.

Mulți oameni au la casele lor ferestre mari, deschise către grădină, către priveliști splendide, dar au și ferestre mici. Ce bine ar fi ca omul să privească semenii, viața, toate celelalte, printr-o fereastră larg deschisă către soare și către locurile frumoase, pitorești.

O astfel de vedere este lucrarea duhovnicească, privirea dinlăuntru, privirea către adâncul omului, așa după cum spunea și Sfântul Efrem Sirul: De multe ori, stați la masă și nu mâncați cele ce vi se pun înainte, ci mâncați carnea fraților voștri, adică privim către ei cu foarte multă asprime și judecată, iar către noi cu superficialitate și prea mare încredere. Ne considerăm buni, perfecți, iar pe ceilalți, întotdeauna cu defecte. Privirea prin monoclul egoismului către ceilalți este o nedreptate pe care o săvârșim mereu, uitând că singurul judecător este Dumnezeu.

Fericitul Ieronim (^ 420) spunea: Privește mereu înainte, gândindu-te nu la răul pe care îl fac alții, ci gândindu-te mereu doar la binele pe care ești dator să-l faci. Aceasta este vederea duhovnicească. Adică trebuie să privesc doar către Dumnezeu și să fac ceea ce mi-a poruncit El.

Sfântul Antonie, având o viață duhovnicească înaltă, vorbea cu îngerii și de multe ori își punea întrebări, la care primea răspuns minunat. Odată, Antonie s-a întrebat de ce în lume există atâta nedreptate, de ce unii fiind drepți sunt săraci și cei păcătoși sunt bogați. La astfel de întrebări, Antonie a primit răspuns: Antonie nu-ți este ție de folos a ști acestea; sunt judecățile lui Dumnezeu. De aceea, Sfântul Antonie le recomanda ucenicilor: Dacă vreți să fiți aproape de Dumnezeu, aveți frică de El, căutați întotdeauna în ceea ce faceți să aveți mărturie sau model din Sfintele Scripturi. De asemenea, povățuia ucenicii astfel: Nu vă mutați ușor dintr-un loc în altul.

Sunt căi de a privi spre noi înșine, de a descoperi vederea duhovnicească, care ne apropie de Dumnezeu. Cunoaștem cât bine a făcut Domnul, îndemnându-ne să fim împreună-ostenitori cu cei care suferă. În acea călătorie pe care a făcut-o la Ierihon, Mântuitorul a întâlnit două feluri de orbiri, cea a orbului Bartimeu, pe care l-a vindecat la marginea cetății, dar și orbirea sufletească, de asemenea vindecată. Mai întâi, orbirea trupească, foarte greu de purtat, dar una și mai cumplită, cum era orbirea sufletească a vameșului Zaheu, care L-a primit în casa lui. Unii din cetatea Ierihonului comentau că Mântuitorul a intrat să găzduiască la un om păcătos, neînțelegând cum păcă­toșii pot deveni în scurt timp la fel de virtuoși cu cei care împlinesc faptele bune. Așa cum a fost transformarea în scurt timp a vameșului Zaheu odată cu întâlnirea Mântuitorului, când jumătate din avuția lui a dat-o săracilor. Cine dintre noi ar face astfel de gesturi? Greu de tot! Tot mai puțini împlinesc faptele întoarcerii. Mântuitorul l-a vindecat pe Bartimeu de orbirea trupească, având înlăuntrul lui multă credință și mare iubire față de Domnul, dar l-a tămăduit și pe Zaheu vameșul de orbirea sufletească, greu de purtat, care con­stituie pentru noi toți o povară cum­plită.

La Ierihon, începând cu anii 1930, zece călugărițe române au primit de la protectorul britanic al Țării Sfinte, care avea atunci controlul asupra regiunii, proprietăți de până la 1.000 mp fiecare și au construit mici paraclise și case în care au trăit vreme îndelungată, unele dintre ele ajutându-l și pe Sfântul Ioan Iacob (1947-1952) la Schitul Iordan ca egumen. Călu­gă­rițele Melania, Acachia, Peregrina, Ermionia, Irina, Galineea au fost modele de ascultare și dăruire, trudind la grădina de la Iordan, iar
altele au cântat la bisericile și mă­­năstirile din zonă, ajutând după po­sibilitate și fiind, în acea perioadă când românii călătoreau cu greu în Țara Sfântă, primitoare de străini. Începând cu anul 1980, familia Samoilă, care provenea din fostul județ Tutova (Vaslui), a dăruit Bisericii Ortodoxe Române, respectiv Reprezentanței de la Ierusalim, 1.000 mp pe care s-a început construirea unei biserici, res­pectiv a unui cămin pentru pelerini, în anul 1999, când ostenea ca Reprezentant al Patriarhiei Române arhimandritul Ieronim Cre­țu. Ierihonul a rămas un oraș legat de mulți români, nu doar pelerini pentru câteva zile, mai ales cre­dincioși care s-au rugat ani înde­lungați, cum au fost călu­gă­ri­țele amin­­tite, care au viețuit acolo, unele dintre ele aproa­pe 50 de ani. Ierihonul, cu însemnătatea lui în istoria Bisericii și a mântuirii noastre, ne invită să privim către cer, palmieri și flori.

Să nu spună cineva despre noi că avem privire răutăcioasă. De ce nu am spune că omul de lângă noi are o privire bună și se bucură împreună cu noi, iar bucuria pentru el nu este greutate, ci împlinire și răspuns la bucuriile și darurile negrăite pe care Dumnezeu le face tuturor.

Citeşte mai multe despre:   Duminica a 31-a după Rusalii   -   Vindecarea orbului din Ierihon