Problema psihologizării vieții religioase

Nu cred că am greși dacă am afirma că viața omului este în fapt una extrem de simplă, de odihnitoare și de frumoasă dacă înțelegem să urmăm fără trufie și viclenie acel firesc al existenței lăsat lumii de Bunul Dumnezeu. Noi suntem cei care ne complicăm viața și apoi creăm alte complicații ca să ieșim, chipurile, din încurcăturile create. În acest sens aș remarca un simptom extrem de răspândit în viața omului modern cu preocupări religioase, anume acela ca la un moment dat să cadă într-un fel de spațiu limitativ al existenței, reprezentat de psihologizarea credinței sale. E un fenomen specific civilizației contemporane, care coincide și cu apariția psihologiei ca știință destinată maselor. Fenomenul e necunoscut însă în culturile tradi­ționale, unde orice fel de terapie sau îndreptare existențială se făcea în principal prin raportarea la un principiu supramundan, divin. În mod diferit, perspectiva psihologică vine să propună echilibrarea individului prin folosirea exclusivă a puterilor omenești, recurgând în acest scop la analize psihice, anamneză, autocu­noaște­re, cog­niție, reorientări ale sensului vieții etc. Desigur, aceste practici reprezintă deja un fond extrem de util pentru omul modern, care a încetat să mai trăiască prin raportarea la datele revelate ale unui Creator, întrucât acestea îl ajută să se reechilibreze pe calea unei existențe care se limitează voit la realitatea orizontală a relației sale cu lumea și cu oamenii. Ba chiar, folosind aceste practici, individul poate ajunge la izbânzi notabile în cadrul societății seculare. Însă nimic din toate acestea nu-l poate ajuta pe om să-și dezvolte o autentică relație de tip eclesial, întrucât, în ciuda unor asemănări cu anumite practici ascetice, „sistemul” psihologic are o proveni­ență diferită de cea a învățăturilor creștine și de aceea se plasează undeva în afara lucrărilor dumne­zeiești, adică a harului. Or, în cadrul vieții duhov­nicești a crești­nului, harul reprezintă miza esențială, întrucât prin mijlocirea acestuia se realizează legătura sa cu Dumnezeu. Iar această legătură în har este cea care asigură, potrivit învățăturii Bisericii, cadrul înțelegerii sănă­tății tru­pești și sufletești, dar și a mântuirii sufletului. Din această cauză orice disecție a sufletului, oricât de complexă ar fi și de orice asistență s-ar bucura, atâta vreme cât rămâne în afara harului, ea nu poate aduce foloase decât în cadrul vieții lumești, fără să poată năzui și la un sens veșnic.

Tema nu este deloc nouă, întrucât tendințele psihologizante se nasc în orice societate secularizată. Asupra ei a atras atenția pr. Alexander Schmemann, care în calitate de duhovnic în societatea americană a anilor ′70 -′80 din secolul trecut, a observat influențele concepțiilor psihologice specifice mediului asupra credin­cioșilor săi. Pe această linie părintele notează în Jurnalul său observația că „psihologizarea vieții bisericești schimbă orientarea persoanei spre sine însăși şi sfâr­șește în erezie”. De ce acest verdict nemilos? Din pricina faptului că omul sub această influență abdică de la adevăratul sens al căutărilor sale și se complace într-o goană după siguranța existenței în cadrele lumii căzute. Însă „siguranța psihologizată ia locul lui Dumnezeu, devine ea însăși Dumnezeu, face posibilă mântuirea de la sine, este ea însăși identică cu starea mântuirii”. Dar, contrar aștep­tărilor, răspândirea acestei zbateri pentru siguranță și confort psihic într-un spațiu comunitar tot mai larg are efecte nebănuite: „Asigurarea de sine într-o comunitate psihologizată face să se intensifice problema nevrozei morții”, pentru care lumea nu posedă vreo soluție. Întrucât singurul răspuns posibil în privința morții nu poate fi decât „biruirea” sau „transcenderea” ei, prin moartea și Învierea lui ­Hristos.

În concluzie aș sublinia că este extrem de importantă aprofundarea aspectelor legate de psihologizarea credinței, deși unora li se pot părea nesemnificative, nu numai în calitate de distincții teoretice care separă două domenii diferite, ci în principal ca pe o înțelegere a posibilităților perspectivei psihologice asupra omului, care uneori este adoptată din naivitate sau inconștient și în spațiul eclesial. Astfel ia naștere fenomenul de psihologizare a vieții bisericești, fapt ce implică mai întâi o cunoaștere de sine în afara harului și apoi o trăire religioasă care nu se mai mișcă spre ținta transcendentă a Împă­răției cerurilor, lăsându-l pe credincios fără răspuns la marea problemă a morții.