Prodromu sau o cărare către veşnica Împărăţie

Când am fost întâia dată la Muntele Athos, după 1990, ne aflam într-o tabără de vară în Grecia, sub egida Mitropoliei de Nea Krini și Kalamaria, care găsise o modalitate de a ne găzdui în apropierea Muntelui Sfânt, la Nea Focheea. Totul avea mireasma începutului, a unei apropieri încă timide de un loc unde timpul stă în genunchi și omul își cercetează adâncul în tăcere.

Din grupul prezent în acele zile în Grecia, alcătuit din clerici, stu­denți teologi și membri ASCOR, o parte am călătorit cu un vapor (având permisul special) către Muntele Athos. Deși inițial programul era mai extins, am poposit doar la Mănăstirea Xenofont, unde a fost ancorată ambarcațiunea care ne-a lăsat în portul mănăstirii.

Am zăbovit câteva ceasuri bune, nu destule, dar pline, într-un așeză­mânt cu o istorie de peste o mie de ani - piatră peste piatră, rugă peste veac, vegheat de Maica Domnului și de Sfântul Gheorghe, cel ce înfrânge răul cu sulița credinței. A fost un timp scurt, dar care a lăsat ecouri profunde în sufletele noastre, un ceas în care prezența noastră - neobișnuită și poate îndrăzneață - a fost primită cu blândețe de cei care vegheau rânduiala Muntelui, atât din conducerea Epistasiei, cât și din soborul mănăstirii.

Dar clipa mai adâncă avea să vină puțin mai târziu, ca o epifanie fără cuvinte. Încă o port în mine - nedezvăluită pe deplin, neatinsă de o meditație clară, dar atât de vie încât îmi stă în suflet ca un foc ce nu se mistuie.

Era imediat după Bobotează, potrivit calendarului îndreptat al Bisericii noastre, când am pătruns cu adevărat înlăuntrul Muntelui. Acolo, în miezul Ortodoxiei care nu s-a lăsat niciodată frântă, am înțeles nu doar geografia locului, ci tăria unei revelații, unde credința nu se rostește, ci se trăiește în tăcere, ca o respirație a veșniciei.

Era ianuarie 1995. Mă aflam la Atena. Am primit acolo vizita stare­țului Mănăstirii Neamț, arhimandritul Irineu Cheorbeja, însoțit de arhimandritul Laurențiu Niță, la acea vreme exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Iașilor, și de părintele David Oprea.

Toți trei, deși aveau vârste diferite, cu aproximativ 20 de ani diferență între ei, s-au dus către Împărăția lui Dumnezeu, cel dintâi fiind arhimandritul dr. Irineu Cheor­beja (în anul 2000). El a fost și cel care a insistat să îl însoțesc în Muntele Athos. M-am bucurat, chiar dacă timpul părea potrivnic. Însă am simțit, încă de pe atunci, că acele zile petrecute în Grădina Maicii Domnului vor rămâne pentru mine ca o revărsare neașteptată de har, de liniște adâncă și de sensuri necuprinse în cuvinte, într-un loc unde tăcerea e limbaj și rugăciunea, respirație.

A trebuit să mai adăstăm o zi la Ouranopolis. Marea era răzvrătită, iar vaporul nu a izbutit să plece. În lunile de iarnă, furtunile sunt întâmplări frecvente. A doua zi, după ce am ajuns la Dafni, apoi la Kareia, ne-am îndreptat spre Schitul românesc Prodromu. Acolo era așteptat părintele Irineu, în mod special. Îl lega o rudenie de sânge cu părintele Petroniu, sfântul de acum - nu una foarte apropiată, dar născută din aceeași vale a Bistriței și crescută sub aceleași ceruri. Se cunoșteau de tineri, din anii când vocația monahală era mai mult o luptă decât o chemare senină.

Întâlnirea lor a fost ceva greu de cuprins în cuvinte. Două suflete încercate, două conștiințe călite în duhul luptei interioare și al unei epoci apăsătoare, când Biserica a fost adesea constrânsă, iar monahii - urmăriți, marginalizați, dar niciodată înfrânți.

I-am ascultat cu sufletul larg deschis în zilele acelea la Prodromu și aș fi vrut ca acea bucurie să nu se termine niciodată. Nu am avut un aparat cu care să înregistrez dialogul și regret adânc. Rețin doar frânturi, umbre de cuvinte și o lumină care nu s-a stins. Dar și aceasta e o formă de binecuvântare.

Știam - și o simt și azi cu aceeași certitudine - că acești doi părinți purtau suflul viu al unei tradiții monahale vechi, trăite fără ostentație, cu rigoare și în taină. Părintele Petroniu era chipul duhovniciei limpezi, îndelung-filtrate prin rugăciune și nevoință. Părintele Irineu Cheor­beja se arăta ancorat în real, atent la rănile Bisericii și ale țării, mai ales în anii frământați de după 1990.

Cu toate acestea, a trebuit să plecăm din Schitul Prodromu cu o zi sau două înainte de hramul Botezului Domnului, prăznuit după calendarul athonit. Părintele Petroniu ne rugase să rămânem. Voia, poate, să ne mai împărtășească și alte cuvinte de folos. Dar obligațiile personale ne-au smuls din tihna muntelui - părinții aveau de împlinit lucruri urgente, așa că a doua zi și-au luat rămas-bun de la Muntele Sfânt. Eu am mai rămas o zi, pe care o port în suflet ca pe o icoană.

Îmi amintesc limpede drumul ce ne-a purtat spre Prodromu. Îl numesc acum, fără ezitare, o cărare că­tre Împărăție. Nu era un drum obișnuit, ci unul care părea să se nască dinaintea pașilor noștri, așter­nându-se ca o chemare.

Era ianuarie - o iarnă austeră, fără zăpezi mari, dar cu un frig pătrunzător. Grecia, de obicei plină de verdeață, se lăsase atunci fără culoare, copacii rămăseseră goi, iar dea­lurile păreau o rugă mută...

Pășeam pe cărările bătătorite care ni se deschideau pe cale, așa cum este și drumul fiecăruia dintre noi, pe care încercăm să-l urmăm fără să ne abatem, pentru a nu cădea în prăpastie.

A fost prima dată când am văzut o parte bună dintre cărările Muntelui Athos agățate de marginea hăului. Drumurile Athosului, pe atunci abia deschise, mai ales cele către Marea Lavră, Prodromu și Lacu, păreau sprijinite doar de voința celor ce le urcau. Acum ele sunt mai sigure. Dar atunci erau crude și neîmblânzite. Ca orice cărare duhovnicească, păreau că se pot rupe în orice clipă.

Pe acele drumuri suspendate între cer și abis, prăpastia era o ame­nințare tăcută, dar reală. Însă, la fel ca-n viață, ea rămânea de o parte sau de alta. Tu trebuia doar să nu te abați.

Călătoream către înălțimile Atho­nului, sub vârful căruia se află și Schitul Prodromu.

Priveliștile din balconul arhondaricului se deschideau până departe. În zilele bune se vedea și insula Thassos, unde schitul a avut cândva proprietăți pe care cultiva măsline, fructe și legume pentru traiul monahilor. De altfel, marea liniștită sau învolburată și celelalte priveliști până departe sunt și ele subiectul amintirilor și ar putea face tema multor însemnări, dacă timpul ne-ar fi prieten…

Acolo, în lumina blândă sau aspră a iernii, m-am regăsit într-o dorință veche - aceea de a ajunge în Grădina Maicii Domnului, care mi se înfiripase demult, pe când îl ascultam pe Sfântul Cuvios Cleopa vorbind la chilia sa, cu lacrimi în glas, despre călătoria lui athonită. După ani, urmam acea chemare, ca un pelerin care pășea fără grabă pe drumul îngust, dar sigur, către o Împărăție ce nu se vede cu ochii, ci se trăiește în inimă.

Oricât de iscusit ar fi cineva în a plămădi cuvintele, nu cred că ar putea atinge intensitatea și limpezimea cu care grăia Sfântul Cuvios Cleopa. El nu vorbea despre Muntele Athos - îl trăia prin fiecare cuvânt. Era o bucurie nestăvilită în glasul său, o lumină revărsată din suflet, când își amintea de acea unică vizită: de închinarea la marile lavre, de așezămintele românești de la Prodromu și Lacu, de sfinții pe care i-a întâlnit - fie în raclă, fie în duh, vii, cu o pre­zen­ță care tulbura orice rânduială omenească.

În centrul evocărilor Părintelui Cleopa se afla chilia Bunei Vestiri de la Schitul Lacu. Acolo se oprise, împreună cu câțiva tovarăși de drum și duh: minunatul arhimandrit și stareț Victorin Oanele, părintele Ioanichie Bălan - cel care avea să aș­tearnă în pagini urmele acelei călătorii - dar și chipul monahului român Neofit Negară, care i-a ieșit în întâmpinare cu blândețe și bunăvoință...

Nu voi uita niciodată descrierea Părintelui Cleopa, care vorbea despre acest monah de parcă l-ar fi întâlnit pe Avraam, în pământul făgăduinței. Nu știu dacă toate faptele lui Neofit au fost ca ale Patriarhului biblic, dar ospitalitatea cu siguranță a fost, iar Părintele Cleopa nu a uitat - a povestit mereu acea întâlnire cu o simplitate în­mi­resma­tă de recunoștință, ca și cum nu fusese acolo o singură dată, ci trăia și retrăia acele momente cu o constanță liturgică zilnică.

Pentru el, Athosul nu era o des­ti­nație, ci o chemare lăuntrică.

Prin felul în care ne-a vorbit despre acea întâlnire - cu locul, cu oamenii, cu sfinții - ne-a făcut părtași la un pelerinaj care nu se încheie niciodată, dacă-l porți în inimă.