Profesoara Aspazia Mancu sau un model de slujire a celor aflați în suferință

Întristatu‑s‑a sufletul meu și mâhnirea s‑a abătut asupră‑mi la auzul veștii trecerii la Domnul a profesoarei Aspazia Mancu. O priveam cu respect în anii cursurilor mele liceale la prestigioasa instituție de învă­țământ „Nicu Gane” din Fălticeni. Așa o priveau cei care aveau respect pentru adevărații dascăli și așa va rămâne în amintirea tuturor. Era o profesoară fermă și autoritară, ce‑și onora profesia și nu făcea compromisuri. Te introducea cu migală în lumea elementelor lui Mendeleev. A format generații de elevi, fiindu‑le model de demnitate și onestitate. Avea o severitate blândă, spun acum, când privesc retrospectiv anii de liceu, o severitate doar în aparență dură, dar care a ajutat‑o să formeze caractere.

S‑a născut la 8 mai 1929, în comuna Săveni, satul Petricani, din fostul județ Dorohoi. A urmat primele cinci clase primare la școala din satul natal. În vremurile grele ale celui de‑al Doilea Război Mondial, rămânând și orfană de tată, a întrerupt școala un an, fiind sprijinul mamei sale, trudind din greu ca ceilalți frați și surori să‑și poată continua ­cursul primar. A tricotat ciorapi și a împletit mănuși pentru fiecare frate, a citit și a plâns un an întreg, ea care visa să urmeze misiunea domnului învățător, al învățătorului de școală veche, adevărată.

Abia mai târziu, în perioada 1942‑1943, când școala din sat fusese deja distrusă de un incendiu, tânăra copilă Aspazia a urmat clasa a VI‑a la școala din orașul Săveni și a luat premiul I. În următorul an, învățătorul Vasile Marica a înscris‑o la Liceul „Regina Maria” din Dorohoi. Taxa școlară era mare, dar a obținut bursă cu media 10. În tot acest timp locuia cu chirie, plătind‑o din bănuții strânși cu multă osteneală la orele de meditații pe care le oferea celor doi copii ai gazdei.

După primele șase clase de liceu, când mama ei a fost nevoită să meargă la Dorohoi pentru a împlini unele rânduieli ale acelor vremuri, doamna dirigintă E. Colban, o personalitate a învăță­mântului liceal, profesoară de limba română, a sfătuit‑o pe mama ei să o transfere la Școala Pedagogică de Învățătoare, care se înființase în Dorohoi, și i‑a și scris pe loc cererea.

A luat examenul de diplomă cu media 10 și a ales drumul cel mai scurt – Institutul Pedagogic, Secția Naturale‑Geografie, din Universitatea Alexandru I. Cuza de la Iași. După anul I s‑a căsătorit cu Stelian Mancu, student la Facultatea de Matematică. ­După absolvire, soțul a fost repartizat la Liceul Militar „Dimitrie Cantemir”‑Breaza, iar dânsa a cerut post la școala din aceeași localitate. După primul trimestru, soțul a fost transferat la Liceul Militar din Iași, care se reînființase în acel an (1953), unde s‑a transferat și ea, la Catedra de Chimie. Trei ani și‑a îndeplinit misia în condiții foarte grele, în cazarma din Iași, o hrubă, după cum mărturisea. În 1955 le‑a dăruit Dumnezeu un copil (Tudor), an în care doamna Aspazia Mancu a mers să predea la Câmpulung Moldovenesc, unde se mutase liceul. Într‑o zi a fost asistată la ora de chimie de generalul Gheorghe Cîrjeu. Pe acesta l‑a impresionat desfășurarea orei și a felicitat‑o. După două zile a invitat‑o la cabinet, unde s‑a prezentat plină de emoții și a sfătuit‑o să se înscrie la cursurile fără frecvență pentru a‑și împlini studiile ca profesor de liceu. În 1962‑1963, sesiunea ianuarie, a susținut examenul de licență cu nota 10. Când s‑a întors în Fălticeni, a predat cu multă seriozitate și devotament chimia la Liceul Nr. 1, în prezent Colegiul Național „Nicu Gane”, până la vârsta de 55 de ani, când a ieșit la pensie, la cerere. A avut întotdeauna multe responsabili­tăți: șefă de catedră, șefă de laborator, președinte de sindicat, responsabilă cu brigada științifică etc. La catedră a obținut rezultate deosebite: elevi olimpici în fiecare an, absolvenți care au urmat Medicina, Farmacia, Chimia industrială și multe alte specialități importante.

În anii din urmă făcea meditații cu elevii premianți, dar a avut și multe activități spre folosul comunității în mijlocul căreia era foarte respectată. Pe 10 iunie 1999, la vârsta de 70 de ani, după un an de demersuri, a reușit să termine dosarul cu acte pentru înființarea Asociației Femeilor Ortodoxe, filiala Fălticeni, iar în 20 ianuarie 2000 a fost aleasă președinte. Sub ocrotirea Sfintei Cuvioase Parascheva, acest demers a fost inițiat cu 20 de membre și a ajuns în prezent la 330 de persoane care au îmbrățișat proiectul. Împreună cu doamnele Elena Aioanei, Viorica Mihalache, Virginia Mercore, Ileana Holban, Viorica Iordăchescu și Victoria Boerescu au participat cu fonduri la construc­ția căminului de bătrâni din Așezământul de asistență socială „Sfântul Apostol Andrei” din Fălticeni. I‑au stat alături și oameni de cultură, între care profesoara Mioara Gafencu, profesoara Aurelia Hrestic, medic Maria Indrei ș.a.

M‑am bucurat să o întâlnesc în ultimul timp de câteva ori. Exigența din vremea anilor de liceu parcă se risipise. Am zărit pe chipul ei brăzdat de încercări, doruri și singurătate, o lumină și chiar zâmbete, uneori. Era lumina faptelor bune pe care o au oamenii care se gândesc la alții. Această comoară a faptelor bune este singura pe care o luăm când mergem Dincolo. Toate celelalte rămân aici, dar ceea ce am făcut pentru alții ne însoțește și mai ales ne ajută în ziua cea mare a Judecății. În fulgurări de amintiri, fixez chipul doamnei Aspazia în câteva secvențe de timp: o ședere la sfat cu părinții mei în câteva vizite de suflet, prin care am descoperit o altă dimensiune, cea profund umană a unei personalități care a însemnat mult pentru Școala fălticeneană. Apoi, când drumurile mele fălticenene s‑au rărit, m‑am bucurat de implicarea doamnei în activități creștine și filantropice pe care le‑a condus cu aceeași dăruire, exigență și conștiinciozitate precum activitatea școlară. A știut să‑și folosească talantul.

Am trăit o autentică bucurie descoperind apropierea doamnei profesoare Aspazia Mancu de lumea Bisericii. Era nu doar prezentă la sfintele slujbe, atunci când vârsta și timpul îi îngăduiau, ci mai ales era prezentă lângă omul aflat în suferință, lângă cel singur și neajutorat. Ea, cunoscuta și temuta profesoară, mergea în fiecare zi la foști elevi, apropiați și oameni importanți ai urbei, pentru a strânge cotizația lunară necesară îm­părțirii unor bunuri și produse oamenilor nevoiași. Nu cred că exagerez afirmând că doamna Aspazia Mancu și‑a petrecut ultimii ani ai vieții, din 2000 încoace, într‑o lucrare de misiune și filantropie. S‑a întâlnit de multe ori cu refuzul, amânarea sau uitarea celor cărora le cerea să fie împreună‑lucrători cu ea în această operă de ajutorare a semenilor, dar iubirea milostivă a lui Dumnezeu a inspirat‑o și a însuflețit‑o, crezând că mulți oameni vor împlini totuși această virtute în viața lor.

Îi mulțumesc în acest ceas al bilanțului vieții sale și pentru faptul că spiritul jertfelnic l‑a împărțit cu mama mea, care i‑a stat alături în ultimii ani ai vieții, în lucrarea de la Asociația Femeilor Ortodoxe, filiala Fălticeni.

Dăruită și exigentă, chiar aspră ca profesoară la Colegiul „Nicu Gane” din Fălticeni, școală de prestigiu a învățământului românesc, dar atentă și milostivă ca președintă a Asociației Femeilor Ortodoxe, filiala Fălticeni, cetățean de onoare al municipiului Fălticeni, Aspazia Mancu rămâne un exemplu strălucit de slujire a Bisericii, Școlii și a oamenilor.