Pronie și ateism

De multe ori tindem să asociem ateismul numai cu un discurs negativ, contestatar al existenței lui Dumnezeu, promotorul direct al unei pseudoviziuni științifice materialiste asupra lumii, în care determinismul biologic oferă explicațiile necesare existenței umane. Totuși, ateismul este mult mai nuanțat și el se regăsește inclusiv în sânul tradițiilor religioase. Neîncrederea în pronia, în purtarea de grijă a lui Dumnezeu este o astfel de formă de ateism religios care poate duce la uimitorul paradox în care, dincolo de veșmintele diferite, în esență, opiniile unui ateu materialist să concorde cu cele ale unui creștin neîncrezător în pronia Ziditorului său.

Însă cum se manifestă neîncrederea în pronie? Această îndoială în privința proniei, a planului lui Dumnezeu cu lumea aceasta, pe care voiește S-o conducă spre o finalitate bună, nu se exprimă printr-o mărturisire creștină din care este eliminat capitolul despre pronie. Nu! Excluzând atitudinile explicit deiste, neîncrederea în dumnezeiasca pronie posedă o calitate specifică: ea este mai mult o experiență trăită și se manifestă în special în perioadele de criză. O încercare, o ispită, o amenințare generală, o epidemie pot conduce, prin prevalarea fricii și a instinctului de conservare, la această tăgăduire, mai întâi implicită și apoi explicită, a proniei. Iar în tulburarea sufletească care urmează acestei experiențe, creștinul nu sesizează că, în fapt, prin neîncrederea în pronie, el ajunge să tăgăduiască nu numai o simplă teză doctrinară, ci întreaga învățătură a Mântuitorului său.

De obicei, în astfel de cazuri, omul începe să argumenteze și să-și argumenteze faptul că ceea ce face el este cu totul firesc și că a rămas în continuare un creștin fidel credinței Bisericii. Va refuza să se lase în voia lui Dumnezeu și-și va folosi rațiunea pentru a-și justifica propria atitudine. În acest sens mi-a atras atenția un fragment dintr-o scrisoare, a starețului Nicon de la Optina, către o fiică duhovnicească, scrisă din exilul la care l-au condamnat sovieticii după anul 1918, în care consemnează: „Pace sufletească nu ai datorită împrejurărilor potrivnice ale vieţii, datorită încercărilor şi amărăciunilor. Nu-ţi pierde nădejdea, ci lasă-te în voia lui Dumnezeu! Din tot ce mi-a spus batiuşka Nectarie la ultima vizită pe care i-am făcut-o, cel mai mult mi-au plăcut cuvintele despre lăsarea în voia lui Dumnezeu.”

Textul starețului Nicon conține două idei: una explicită și alta subînțeleasă: În principiu, omul, chiar și dacă este un creștin practicant, dorește să fie asigurat în această viață în chip lumesc. Însă aceste două lucruri, deși la prima vedere par logice, ducându-le până la capăt, se dovedesc a fi contradictorii, întrucât nu poți fi asigurat și în același timp să te lași în voia lui Dumnezeu. Iar această esențială concluzie, care pare la prima vedere mai mult teoretică, nu se descoperă decât în situațiile critice, atunci când toate asigurările omenești se prăbușesc. Este momentul în care reacția noastră va înclina fie spre încrederea necondiționată în pronie, fie spre ateismul camuflat al neîncrederii în Dumnezeu, susținut, desigur, prin infinite argumente raționale. De fapt, acesta este ceasul în care se face probarea credinței, fără de care aceasta nici nu poate exista.