Pușca

Apăruse o gură în plus în casa noastră. Era gura de la țeava puștii cu care se întorsese bunicul din război. Stătea uitată în pod, până într-o zi când bunicul a dat-o jos și-a așezat-o lângă el la masă. N-am văzut niciodată pe cineva atât de lacom ca ea! Poate unde flămânzise ani de zile. Se mira și bunicul zicând: Pe front mă rugam de ea să guste din ce aveam în raniță. Era tare ligavă. Și acum nu se mai satură! Mai pune-i femeie o porție, i-a cerut el bunicii. Și bunica i-a pus.

Dar pușca tot nu se săturase. Nu se sătura niciodată, cu toate că înfuleca de două ori mai mult decât noi. Asta o să ne aducă la sapă de lemn, o auzeam văitându-se tot mai des pe bunica. Însă bunicul nu voia cu nici un chip să se despartă de pușcă. O curăța zilnic de rugină, și când venea ora mesei avea grijă să nu-i lipsească farfuria cu mâncare din față.

Dacă eu creșteam fiindcă așa trebuia, întrucât eram copil, începuse să crească și ea, dar de trai bun, cum zicea bunica. A tot crescut, până când n-a mai încăput pe ușă. Bunicul o ținea afară pe prispă. Îi ducea de mâncare acolo, iar noaptea se lungea pe patul ei, care se făcuse cât patul din odaia în care dormeam eu. Își punea o pernă sub cap și se învelea cu o cergă, spunând: Când vreau să visez că împușc ruși, dorm cu fața spre răsărit, când e să le vin de hac nemților, mă întorc invers! Dar de cele mai multe ori adormea cu ochii pe cer, ca să poată sta în somn de vorbă cu Dumnezeu.

O să ne mănânce și urechile, se plângea bunica, întrebându-l pe bunicul când are de gând să scape de pușcă. Ziceam să mai trag o dată cu ea. Dar cu ce gloanțe?! Nu vezi ce mare s-a făcut!

Eu crezând că vorbește de mine am zis: Trage cu mine, bunicule! Și, vrând să-i arăt, m-am vârât râzând în țeava puștii. Mirosea a flori de câmp înăuntru. Mirosul de război dispăruse. Îți era mai mare dragul să te plimbi. Asta am și făcut, m-am plimbat până în capătul celălalt, unde m-am oprit nițel ca să-mi trag sufletul.

O să apăs cu milă pe trăgaci, a zis bunicul, ca să nu te duci mai departe de poartă.

Și bunicul a apăsat, dar puterea lui era mică. A venit și bunica să apese. Nici așa însă trăgaciul n-a vrut să se miște. Doar după ce li s-au alăturat mama și tata, am simțit cum îmi iau zborul. Peste gardul grădinii, dincolo de marginea satului, și dincolo de capătul verii ce abia începuse. Veri la rând am plutit pe deasupra lumii, până la vârsta de acum.

Asta e tot ce știu despre locul în care am ajuns.

Va trebui să găsesc drumul îna­poi spre casă, deoarece mă așteaptă bunicii cu masa pusă. Doamne, ce-o să se mai mire bunicul când o să mă vadă înfulecând și mâncarea din strachina rămasă de la pușcă! (Din volumul „Jocuri de nenoroc”, Editura RAO; 2015)