Pustiirea păcatului, pravila însingurării și bucuria întâlnirii cu Domnul (II)

Dacă omul se preocupă și lucrează rugăciunea, inima lui va fi asemenea unei flăcări duhovnicești, iar dragostea către Dumnezeu va crește. Din nefericire, astăzi, oamenii pierd foarte mult timp cu lucruri neimportante, secundare existenței lor ființiale. Cei mai mulți dintre noi se plâng permanent că nu le ajunge timpul. Problemele din viața oamenilor s-au înmulțit foarte mult, și aceasta se datorează faptului că oamenii s-au îndepărtat de cuvintele Evangheliei Mântuitorului Hristos. Mulți sunt tulbu­rați permanent. Nu au pace înlăuntrul lor. Trebuie să înțelegem că numai Hristos este pacea noastră, după cum spune și Sfântul Apostol Pavel. Iar problemele nu se rezolvă numai prin a ne gândi la ele, ci am putea primi mângâiere în neputințele noastre dacă ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos, fără de Care nu putem face nimic. Despre toate acestea ne așază la inimă sfaturi duhov­ni­cești arhimandritul Benedict Ghiuș, slove descoperite în paginile de manuscris ce ni le-a lăsat ca moștenire spre folos.

Ştim cu toţii că Dumnezeu este nemărginit şi că nu există loc unde să nu fie Dumnezeu. Tot spaţiul acesta în care respirăm şi mergem la treburile noastre de fiecare zi e plin de Dumnezeu. În Dumnezeu trăim, ne mişcăm şi suntem în orice clipă (Faptele Apostolilor 17, 28); ne descoperă Apostolul lui Dumnezeu, Sfântul Pavel.

Fiecare pas, fiecare cuvânt al Domnului nostru Iisus Hristos au pentru noi o greutate şi o adâncime fără de margini, pentru că noi suntem făpturi create de Bunul și Marele Dumnezeu, suntem zidirea Lui. Fiecare pas, fiecare cuvânt, fiecare faptă a Domnului Hristos sunt o descoperire, o scânteie de lumină, comunicarea gândirii dumnezeiești împărtăşită minţilor noastre. Noi suntem făptura Lui şi drahma cea pierdută a iubirii Lui. Fiecare pas, fiecare cuvânt, fiecare faptă a Mântuitorului din Evanghelie sunt de aceea şi un pogorământ de mântuire, o mână de ajutor, o chemare a inimii Lui de Mântuitor către inima noastră.

Evanghelia nu-i o carte pe care s-o citeşti o dată şi apoi s-o pui deoparte. E un abis dumnezeiesc fără de margini. Niciodată mintea şi inima omenească nu vor sfârşi Evanghelia. Iată de ce ori de câte ori citim Evanghelia se cade să o citim cu simplitate şi prospeţime, ca şi când atunci am citi-o pentru prima dată. Experienţa arată că la prospeţimea noastră Evanghelia răspunde cu prospeţimea ei totdeauna. De-a pururea Duhul Sfânt ne va grăi lucruri noi prin bătrânul text al Evangheliei.

Încă din cele dintâi timpuri, creştinii au cinstit, fără întrerupere, textele sfinte, cu o eroică statornicie, cu o fierbinte recunoştinţă. Au cinstit, de asemenea, cu la fel de multă fidelitate semnul Sfintei Cruci, în ciuda tuturor batjocurilor aruncate de păgâni asupra lor.

În tot acest timp, semnul crucii ajunge parola secretă a creştinilor. Era semnul după care se putea cunoaşte dacă cineva era creştin sau nu. Se lămureşte, aşadar, limpede o realitate: pentru creştini, Sfânta Cruce a Domnului a fost un semn de cinste, de laudă şi de dumnezeiască putere încă din timpul Apostolilor, precum este şi astăzi.

Din punct de vedere omenesc, crucea este doar un cumplit instrument de pedeapsă din istoria lumii pentru marii criminali. Atât şi nimic mai mult. Fireşte, cu acest gând, ca pe un mare criminal L-au condamnat Pilat şi fariseii pe Mântuitorul Hristos atunci când L-au osândit la moartea pe Cruce. Fără îndoială, Mântuitorul a fost condamnat pe nedrept. Dar lucrul cu adevărat cutremurător nu-i acesta: lucrul cel mai cutremurător în toată această împrejurare este că în condamnatul Acesta la moartea pe cruce era ascuns Dumnezeu Însuşi.

Prin tainica intervenţie de putere a lui Dumnezeu s-a schimbat la faţă chinul morţii Lui pe Cruce şi s-a transformat tot acest chin în cea mai puternică faptă de mântuire pentru toată lumea. Prin tainica intervenţie de putere a Dumnezeirii Lui ascunse a reuşit Mântuitorul să schimbe la faţă şi rostul Crucii în lume şi s-o transforme din cumplit instrument de chinuire, cum era până atunci, în instrument şi armă irezistibilă de mântuire pentru noi toţi şi pentru toate făpturile.

A ne lua zilnic asupra noastră crucea şi a-I urma Lui înseamnă de fapt angajarea noastră liberă de a lupta necontenit contra răului, a patimilor şi a egoismului din noi şi din viaţa noastră! Înseamnă silinţa noastră zi de zi ca să biruiască necontenit binele.

Ne dăm seama că fără această sfântă slujire, fără post, fără milostenie, fără acest război nevăzut duhovnicesc, purtat necontenit în străfundurile conştiinţei noastre, viaţa noastră ar fi un iad şi nici n-am mai fi oameni.

Să ne socotim fericiţi că noi creştinii suntem angajaţi, prin credinţa noastră, în această glorioasă luptă duhovnicească a Crucii Lui în lume și a înfăptuirii virtuților şi mulţumind pentru sacrificiile care ni se cer, dar şi pentru biruinţele pe care ni le dă, să nu încetăm o clipă războiul nevăzut al Domnului din conştiinţa noastră. Să nu ne ruşinăm de Crucea Domnului, de sfinții Lui, ci să ne lăudăm ca şi Apostolii şi sărutând chipul Mântuitorului pe Cruce cu nevrednicie, aşa cum femeia cu scurgere de sânge din Evanghelie a sărutat marginea veșmin­te­lor Lui şi s-a vindecat, să primim lupta Crucii Domnului, fără deznădejde şi cu încredere, ştiind că după ceasul răstignirilor, oricât de grele ar fi, vine, din milostivirea lui Dumnezeu, şi ceasul biruinţelor.

Când privim acum lucrurile cu ochii lui Dumnezeu, când privim istoria Bisericii, cu tot ce ştim noi astăzi despre rostul Maicii Domnului în iconomia duhovnicească a vieţii creştine, despre puterea sfinților și mai ales despre puterea nîncetată a rugăciunii, să așezăm neîntreruptă și deosebită grijă în a urma cuvântul Evangheliei, care ne porunceşte să intrăm în cămara noastră şi să închidem uşa acesteia pentru a ne ruga Tatălui nostru.

Ne rugăm în cămara noastră atunci când smulgem cu totul inima noastră din învălmăşeala şi zgomotul gândurilor şi al grijilor şi când, într-un fel de tainică convorbire şi de dulce apropiere, descoperim Domnului dorinţele noastre.

Să te rogi cu uşile închise înseamnă să te rogi fără să deschizi buzele şi într-o tăcere desăvârşită să te apropii de Acela Care nu ţine seama de cuvinte, ci se uită la inimă. Să te rogi în taină înseamnă să-I vorbeşti lui Dumnezeu numai cu inima şi cu alipirea sufletului de El şi să nu arăţi decât Lui cererile tale, în aşa fel încât nici chiar puterile vrăjmaşe să nu poată să le bănuiască. Acesta este, într-adevăr, înţelesul tăcerii adânci pe care se cade să o păzim la rugăciune. Nu trebuie să avem în vedere numai grija de a nu distrage pe fraţi prin şuşotelile şi strigătele noastre şi să nu îi supărăm, ci, de asemenea, să ascundem de vrăjmaşii noştri - care înmulţesc mai cu seamă atunci atacurile lor - ţelul rugăciunilor noastre. De asemenea, rugăciunile noastre trebuie să fie dese, însă scurte, de teamă că dacă ele s-ar prelungi, vrăjmaşul, care ne pândeşte, ar putea avea prilejul de a strecura în ea oarecare tulburare a luării aminte.