Pustiirea păcatului, pravila însingurării și bucuria întâlnirii cu Domnul (IV)

Lumea dăinuieşte pentru că în mijlocul ei este prezent totdeauna Veşnicul Arhiereu, Mântuitorul nostru, Care ne poartă în iubirea Sa fără margini. Să ne unim cât mai des cu rugăciunea Fiului lui Dumnezeu, Cel făcut om din iubire pentru oameni, rostind şi împlinind și noi cele după rânduială. Evanghelia ne îndeamnă să ne dăm seama că în această luptă duhovnicească omul nu e singur, că Dumnezeu nu îngăduie niciodată ca omul să fie încercat peste măsura puterilor lui (I Cor. 10, 13), că El cântăreşte şi timpul încercării, şi timpul izbăvirii. Suntem chemați să fim adevărați mărturisitori, să arătăm pretutindeni lumina dreptei credințe și a faptelor bune, să împărtășim și altora bucuria Învierii și lucrarea plinitoare a Pogorârii Sfântului Duh. Cu inima zdrobită şi chiar cu lacrimi chemându‑L întru ajutor pe Dumnezeu, Cel în Treime Preaslăvit, lucrarea rugăciunii rodește în făptuirea cea bună a milosteniei. Mărturie despre această chemare sfântă ne stau și dialogurile, gândurile, faptele monahilor și ale credincioșilor din trecute vremuri. Exprimăm aceste adevăruri şi prin cuvintele regăsite în manuscrisele părintelui arhimandrit Benedict Ghiuș. Slove pline de folos pentru toți cei care au aprins dorul după Cer.

În ziua judecăţii, Domnul Hristos nu‑Şi va mai da osteneala să înveţe pe oameni ce puteri le dă El pentru luminarea, ridicarea, mântuirea lor. Toată grija Lui în clipa aceea va fi să descopere ce‑au lucrat oamenii urmând învăță­tu­rilor Lui. Toate măştile vor cădea, toate tainele se vor da pe faţă, toate ipocriziile vor fi zadarnice, nimic nu va mai putea rămâne ascuns. Şi‑aşa, cu sufletul străveziu, goliţi până în cele mai tainice ascunzişuri, vom sta să dăm răspuns la judecată, drept, faţă în faţă cu Cel Căruia nu I se poate nimic ascunde. Fericit acela care în clipa aceea îşi va fi ars păcatele în focul Spovedaniei. Tot ceea ce‑i iertat de duhovnic la Sfânta Spovadă, la Judecata de Apoi curat va fi ca şi când nu s‑ar fi întâmplat niciodată.

Blagoslovenia cea mai mare pe care a dat‑o oamenilor Bunul Dumnezeu, Atotţiitorul şi Dătătorul nostru de tot binele este, fără îndoială, că ne‑a făcut nemuritori şi că ne‑a menit să avem o viaţă veşnică. Toată viaţa noastră până atunci nu‑i decât o îndelungată şcoală de pregătire, o adevărată ucenicie de fiecare zi în vederea înfricoşatului examen de la urmă.

Cu adevărat, Domnul Hristos n‑a venit să îngreuneze viaţa oamenilor. Veșnic și adevărat rămâne cuvântul Lui: „Jugul Meu este bun şi sarcina Mea uşoară”. E lesne de înţeles acum de ce au un preţ atât de mare, în ziua Judecăţii, măruntele fapte de milostenie ale oamenilor. Negreşit, asta nu înseamnă că la judecata din urmă Mântuitorul nu va pune nici un preţ pe toate celelalte vrednicii pe care le creşte în lume Duhul Evangheliei, cum sunt: înfrânarea, răbdarea necazurilor, rugăciunea, dreptatea, mucenicia, toate purcezând şi săvârşindu‑se cu atâta râvnă de dragul credinţei în Dumnezeu.

Mântuitorul a dat întâietatea aceasta milosteniei, mai întâi, pentru că, în pogorământul şi în milostivirea Lui, milostenia reprezintă preţul cel mai scăzut ce se poate cere omului, preţ pe care El l‑a ales totuşi aşa, ca să nu fie în lume nici un om care să aibă cuvânt de îndreptățire că nu a putut să se mântuiască, cunoscând bine El, Ziditorul omului, că nu se află nici un om pe pământ care să nu poată săvârşi asemenea fapte de milostenie.

Să ne plecăm inimile, dar, iubiţii mei fraţi, înaintea covârşitoarei iubiri de oameni a lui Dumnezeu, care ţine atât de mult ca nimeni din noi să nu piară, că nu suntem vrednici să‑i mulţumim pentru nemărginita Lui bunătate.

Dar Mântuitorul a dat această precădere milosteniei la judecată şi din altă pricină. În fapta simplă a milosteniei El a aşezat o taină tot atât de mare ca şi în paza poruncilor, în credinţă şi în dragostea de aproapele. Lucrul acesta ni‑l descoperă Mântuitorul chiar în Evanghelia Sa.

În adevăr, când am dat o fărâmă de pâine oricât de mică unui flămând, când am rupt din puţinul nostru şi am purtat de grijă unui bolnav, fie că ne dăm seama, fie că nu, şi acesta e lucru uluitor, în taină pe Hristos‑Dumnezeu Însuşi L‑am hrănit şi L‑am cercetat, în clipa aceea, oricare ar fi chipul celor pe care‑i ajutăm.

Mulţi dintre cei milostivi din obişnuinţă n‑au ştiut poate niciodată că Iisus e în mijlocul oamenilor, pierdut printre săraci, printre bolnavi, printre întemniţaţi, printre străini. Ce uimire va fi pentru ei, pentru noi şi pentru mulţi alţii care poate nici nu se gândesc că s‑au apropiat de Iisus, când vor auzi de la dreptul Judecător în ziua de apoi spunân­du‑li‑se cuvântul de nemărginită bucurie: Eu eram copilul, Eu eram lucrătorul, Eu eram bolnav pe pat de spital, Eu tâlharul din celulă, pe care‑l mângâiai tu. Ţi‑aduci aminte? Şi cu toate acestea, ceea ce‑i înfiorător e să te gândeşti că la judecata din urmă se vor afla cu adevărat oameni care în toată viaţa lor n‑au fost în stare să facă niciodată vreuna din aceste fapte.

Lucrul acesta să nu ni se pară chiar fără de neputinţă. Iată, socot că noi înşine am fi puşi în mare încurcătură şi n‑am şti ce să răspundem dacă în clipa asta, aşa năprasnic ar veni Domnul între noi. Unde‑s, ca să ne ia apărarea, săracii pe care i‑am ajutat cu bunătate; bolnavii care‑şi aduc aminte de cercetarea noastră; întemniţaţii cărora le‑am dat nădejde şi curaj; necăjiţii pe care i‑am întremat şi bucurat cu mângâierile noastre? Unde‑s orfanii cărora ne‑am făcut părinte; unde‑s cei umili cărora le‑am fost frate, unde‑s neputincioşii cărora le‑am fost sprijin? Pentru viaţa duhovnicească meditarea la rânduielile dumnezeieşti este o mare binefacere. Prin caracterul lor neînvins şi de neînlăturat, rânduielile acestea nestrămutate smulg pe om din iluzii şi îl pun în faţa realităţilor. Trebuie adică să fie limpede în mintea noastră, fraţilor, mai întâi faptul că, deşi am trecut atâtea examene în viaţă, ne mai rămâne încă un examen de dat, cel mai înfricoşat şi cel din urmă: examenul Judecăţii de apoi. Trebuie iarăşi să fim încredinţaţi şi de faptul că dacă judecata va fi necruţătoare, ea va fi dreaptă, căci Dumnezeu nu vine cu noi la judecată ca să ne zdrobească cu puterea Lui cea înfricoşată, ci ca pe fiecare să‑l judece fără părtinire după faptele lui. Ca să putem da un răspuns bun la înfricoşata Judecată a Domnului, ştim, prin urmare, ce avem de făcut. Sus inima, dar, iubiţii mei fraţi, curaj şi la lucru! Să ţinem seamă strâns şi cu tot dinadinsul de cuvintele acestea ale Domnului, să punem necontenit început bun şi niciodată nu vom greşi.