Pustiul din închisoarea comunistă

Cum e să deţii un adevăr atât de insuportabil pentru cei din jur, încât să te condamne la ani grei de închisoare? Dar să spui un cuvânt atât de puternic, încât reacţia de intoleranţă a celorlalţi să te distrugă? Cum e să ai un sentiment înalt şi tocmai acesta să te aducă în camera de tortură, unde să fii bătut şi umilit, să ţi se smulgă unghiile de la mâini şi de la picioare, să fii ţinut dezbrăcat într-o încăpere cât un sicriu vertical, foarte rece şi umedă, fără lumină şi fără hrană? Cum e? Dar să se distrugă relaţiile interumane, singurul lucru bun ce mai rămăsese pe pământ pentru tine, încrederea în colegul de celulă, care ar putea fi turnător, care s-ar putea întoarce împotriva ta, să te bată, să te umilească? Cum e să suporţi toate astea pentru o convingere personală, pentru ceva ce nu poate fi văzut, pipăit, nu face zgomot, nu deranjează vecinii, nu provoacă revoluţii, nu ameninţă statul…? Dar revoluţiile inimii erau cele mai de temut în România comunistă. V-aţi gândit vreodată cum ar fi să vi se întâmple chiar dumneavoastră toate acestea? Aveţi puterea să priviţi în interior şi să vă întrebaţi câte sentimente şi câte convingeri ar continua să reziste? Toate, spunem noi acum.

„Uneltire contra ordinii sociale“

Dar experienţa carcerală arată că unii oameni erau atât de şocaţi, încât uitau şi de ce au ajuns acolo. Ce-au spus, ce-au făcut, ce anume din fiinţa lor a stârnit un rău atât de mare? Părintele Arsenie Papacioc povesteşte că un coleg de temniţă uitase cum se numeşte soţia lui. Stătea cu capul în mâini şi se tot întreba: „Cum o cheamă? Cum o cheamă?“ Foştii deţinuţi politic nu s-au grăbit să depene amintiri celor dragi, pentru că totul a fost dincolo de ceea ce poate să suporte gândul şi inima. Au simţit nevoia să-i menajeze pe ceilalţi. Nu au putut povesti în familie şi, în general, au avut o atitudine rezervată faţă de acest subiect tocmai pentru că totul a fost mult peste ceea ce se poate povesti, mult peste ceea ce-şi poate imagina cineva ca fiind posibil în experierea răului.

Părintele Arsenie Papacioc a fost arestat în 1958 pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale“. În dosarul de urmărire al Securităţii scrie că „a participat la întrunirile clandestine ce au fost organizate în cadrul grupării subversive «Rugul Aprins» în perioada 1955-1958, la domiciliul inculpatului Mironescu Alexandru, în cadrul cărora împreună cu Teodorescu Alexandru (Sandu Tudor) şi Benedict Ghiuş au prelucrat materiale având caracter subversiv, au ascultat emisiunile posturilor imperialiste şi au purtat discuţii duşmănoase, preconizând schimbarea regimului democrat popular din R.P.R. şi instaurarea orânduirii capitaliste.“ Ca urmare a discuţiilor „duşmănoase“ de la Mănăstirea Antim, părintele Papacioc a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică.

Pe drumul adevărului şi al libertăţii interioare

Din mărturii reiese că, pentru cei aleşi, puşcăria a fost ca o plecare în pustie. Şi acolo trebuie să mergi ca un erou, după ce ai cucerit lumea. Este vorba de lumea interioară, bineînţeles. Acei oameni, printre care şi părintele Arsenie, au fost nevoiţi să-şi cucerească în regim de urgenţă lumea interioară, pentru a rezista celei exterioare; au fost siliţi să devină eroi pentru că fuseseră aruncaţi într-o lume în care numai eroii îşi puteau păstra adevărurile intacte. Dacă în pustie era de înfruntat singurătatea şi demonii nevăzuţi, în puşcărie totul era la vedere, mai puţin viclenia oamenilor. Spune părintele: „Era durerea că te uitai la semenii tăi primejdioşi, că n-aveau frică de Dumnezeu. Şi mă uitam la pierderea lor. Pentru că problema vieţii mele nu mi-o puneam, aşa cum începuseră să izbească şi să lovească şi să acuze, nu puteai să crezi că mai trăieşti. Şi atunci acceptai moartea cu orice chip. Şi atunci nu mai sufereai lanţurile… Eu, care într-un fel mai cunoscusem lupta cu diavolul, am zis că mai primejdioşi sunt ăştia, că n-au frică de Dumnezeu… diavolul avea frică de Dumnezeu! Şi trebuia să suport cu orice chip că duşmanii mei sunt semenii mei.“ Se încerca o exterminare a sentimentelor. Acest fapt îl declară explicit părintele Papacioc: „Aduceau agenţi peste noi ca să ne vadă sentimentele; era regim de moarte. Lucrul la care au insistat ei cu cruzime a fost înfometarea. Dacă deschideau celula să te ia, nu ştiai dacă te mai întorci. În caz de îmbolnăvire, te luau să-ţi dea un regim mai rău - te ţineau izolat ca să nu iei legătura cu nimeni şi mureai.“ Una dintre cele mai impresionante confesiuni este cea în care părintele, dus la muncă forţată, s-a rătăcit de grupul lui şi… s-a speriat de libertate! „Eu m-am trezit singur în gară, cu lanţurile pe picioare. Am tras o spaimă cumplită… Niciodată nu m-am speriat de libertate ca atunci. Am ieşit repede din gară şi am luat-o direct pe centrul şoselei, în văzul tuturor, purtându-mi lanţurile cât mai la vedere, ca să nu fiu întâlnit ascuns printre oameni şi să fiu acuzat că am vrut să scap. Lumea se mira şi-şi făcea cruce, dar eu îmi vedeam de drum“. Într-adevăr, părintele Arsenie Papacioc şi-a văzut de drum, adevăratul şi singurul drum posibil pentru un om lui Dumnezeu, drumul adevărului şi al libertăţii interioare.