Pustnicii și Schitul Horăicioara

În ținutul Neamțului, sufletul pelerinului este încântat mai mult decât pot cuvintele să exprime, admirând frumusețea codrilor seculari ce adăpostesc o salbă de mănăstiri, istorice sau temeluite de curând, unele cu trecut ancestral, din timpul voievodului Ștefan cel Mare, ori chiar dintr-un timp mai îndepărtat.

Pe sub umbra arborilor falnici, pe cărări singuratice, prin poienile înmiresmate de florile pădurii, udate de mici pârâiașe, te pierzi într-o lume de neuitat până ce ajungi la poarta unui loc închinat lui Dumnezeu. Totul e liniște! Vinovat e cel care grăiește, aici, cu buze de țărână.

De departe auzi clopotul care te scoate din visare, trezește din uimire și înalță pe alt tărâm, spre bucuria întâlnirii cu Dumnezeu.

Pelerinul trece prin sate cu istorie veche, apoi intră în pădurea ce duce până la Mănăstirea Horaița, ctitoria arhimandritului Irinarh Rosetti, fiu duhovnicesc al Cuviosului Iosif de la Văratic, și el ctitor al mănăstirii unde-i sunt așezate sfintele moaște.

După ce a zidit Mănăstirea Ho­raița, părintele Irinarh a plecat la Locurile Sfinte și a dorit ridicarea bisericii de pe Tabor, unde este îngropat.

De la Horaița se urcă pe o cără­rușă, mai bine de un kilometru, până la Schitul Horăicioara, într-o așezare sihastră, cu vechime considerabilă, amintind că aici, în timpul lui Ștefan cel Mare, s-au adăpostit 200 de oșteni, cărora, după sfârșitul luptei, li s-a oferit o regiune din comuna Girov, unde au statornicit satul Gura Văii.

Bisericuța mică s-a păstrat de atunci, având parte de multe reparații de-a lungul anilor.

Prin anii ’80 ai veacului al XX-lea, sub muntele Horăiciorul, trăiau doi călugări care suferiseră ororile Decretului 410 din 1959, bucurându-se de darurile lui Dumnezeu în singuraticul schit.

Rar urca cineva până la ei. Trăiau ca doi pustnici, știuți de puțini pelerini. Duceau lipsă de multe, dar erau recunoscători și mulțumeau lui Dumnezeu. Însetați de nemurire, își petreceau zilele ascultând tăcerea cum grăiește. Așa i-am cunoscut pe cei doi pustnici, pe când, în anii de seminar, mai ales în vacanțe, am început să descopăr frumusețile monahismului nemțean.

Părintele Ghedeon, un bătrân înțelept, cu îmbrăcăminte simplă, era egumenul schitului. Amândoi citeau Vecernia și Utrenia, iar în zilele de sărbătoare venea un ieromonah de la Horaița pentru a oficia Sfânta Liturghie.

Când urca cineva la deal, părintele Ghedeon îl primea cu atâta dragoste încât te minunai. Îmi răsună și acum glasul cu care îl striga pe celălalt părinte, cu multă bucurie, când ajungea vreun închinător.

„Maxime, vino repede, au venit frații noștri, pregătește masa!”, i se adresa neuitatul părinte Ghedeon Moroșanu. Masa era simplă, dar binecuvântată, încât nu aveai nevoie de altceva. Ascultam în bisericuță, cu atenție, slujbele de seară și de noapte, săvârșite cu râvnă multă, fără să știrbească ceva din pravila mănăstirească.

În chilia bătrânului egumen, totul era de fiecare dată la fel. Nimic nu era mișcat de la o zi la alta.

Monahul Ghedeon nu dormea pe pat, ci doar pe scaun. Nimeni nu-i știa nevoința, nici nu o împărtășea altora, era observată însă de câțiva apropiați.

În spatele chiliilor era un colnic cu o poiană mare, plină de flori, unde culegeam diferite plante medicinale, unele rare, și sumedenie de flori. Împleteam coronițe! Când reveneam, le găseam uscate, așezate în chilia unde poposeam întotdeauna.

Mai sus de schit se afla o plantație de zmeură. Acolo mergeam împreună cu monahii nevoitori de la Horăicioara și-i ajutam la cules și, apoi, la preparatul delicioasei dulceți, pe care o ofereau pelerinilor.

Bătrânul Ghedeon era încântat de cei care adesea cutreierau codrii și mănăstirile. Ne spunea părintele: „În timp ce alții se bucură de itinerarii comune, unii își petrec vacanțele atât de plăcut. Ei nu știu decât cărările ce duc de la o mănăstire la alta, prin codrii noștri, obosiți, poate uneori flămânzi, dar biruitori”.

Eram așteptați cu multă dragoste de părintele Ghedeon, care și vedea în tineri viitorul Bisericii și al neamului românesc.

Dacă se discuta vreodată ca electricitatea să ajungă până la ei, nu voiau să audă. Păstrau viața pustnicească cât mai departe de înlesnirile date de curentul electric sau de alte facilități oferite odată cu dezvoltarea vieții omului modern. Erau asemenea Părinților din vechime, care trăiau mai mult singuri prin munții binecuvântați.

Trecut-au anii și amintiri răscolitoare dau năvală, în pâlcuri, în mintea mea! Încet, încet, chipuri, zâm­bete, cuvinte rămân doar în sufletele și inimile noastre, ca un ecou al vremurilor binecuvântate care ne-au părăsit atât de repede.

Într-o primăvară frumoasă, urcam cu drag la Horăicioara, plini de bucurie, când întreaga natură abunda de frumusețe, cu gândul că vom revedea schitul bătrân și pe părintele Ghedeon. Tristețea și durerea s-au așezat când nu ne-a mai întâmpinat. Plecase la Domnul cu puțin timp înainte. Fusese o iarnă grea. Coborât la vale, pe crengi de brad, se odihnea în cimitirul Mănăstirii Horaița, unde i s-a așezat o cruce întru pomenire.

Totul a rămas o amintire gravată pentru totdeauna în inimă, pentru puținii care l-au cunoscut pe părintele Ghedeon, un călugăr atipic, care se asemăna întrucâtva pustnicilor. Avea o viață specială, era râvnitor și iubea locul acela, preferat în vechime doar de călugării solitari.

Monahul Ghedeon Moroșanu a venit la Horăicioara în 12 decembrie 1975, prin hotărârea Sfintei Mitropolii a Moldovei și Sucevei, cum glăsuiesc documentele vremii. A fost primit în obștea schitului de egumenul Doroftei Cucoș, pe când stareț la Horaița era protosinghelul Teodorit Ieremia, iar Exarh al mănăstirilor, arhimandritul Efrem Chișcariu, fost stareț al Mănăstirii Neamț (†1988).

Fusese alungat din mănăstire odată cu Decretul din 1959 până în noiembrie 1975, când s-a hotărât trimiterea lui la Schitul Horăicioara.

Mărturisea, într-un caiet cu însemnări, că la 8 ianuarie 1977 a fost chemat să completeze documentele recensământului, care a avut loc la Mănăstirea Horaița. A trecut la rubrica „ocupația de bază” profesia de agricultor, căci urmase la Popricani o Școală Agricolă, fiind pentru un timp administrator al proprietății Mitropoliei din Lungani, județul Iași.

La 9 mai 1959 a primit vestea de la cancelaria Mănăstirii Cetățuia, unde era închinoviat, că este obligat să părăsească viața călugărească, conform ordinului emis de autorită­țile comuniste atee, prin decretul amintit, care încerca distrugerea monahismului românesc.

La 23 mai 1959 a plecat din Cetă­țuia la Goești, comuna Lungani, județul Iași, unde s-a și născut, în 1907. Din 1959 până în 1975 a trăit în locul natal, unde a muncit alături de familia fratelui său, Ioan C. Mo­roșanu, în primii ani în agricultură, iar între 1962 și 1975 la Cooperativa Agricolă de Producție din localitate.

Făcând o vizită la Horăicioara, în luna octombrie 1975, i s-a spus de către starețul Teodorit Irimia să facă o cerere, întrucât nu avea monahi pricepuți în administrație. Astfel, în mod excep­țional, i s-a răspuns că se poate reîntoarce între monahi.

Într-o ședință prezidată de Mitropolitul Iustin, arhimandritul Efrem Chișcariu l-a sprijinit și a primit acceptul de a reveni în monahism, stabilindu-se la Schitul Horăicioara, pendinte de Mănăstirea Horaița.

În urma aprobării, starețul Teodorit a trimis o telegramă cu nr. 11599/ 15.11.1975 la Goești, comuna Lungani, iar, la 12 decembrie, pribeagul a ajuns la Horăicioara, însoțit de Toader Gh. Moroșanu.

De față erau și câțiva oaspeți, printre care Gheorghe Babăț, Gheorghe Asimionesei, pădurarul zonei, care s-a bucurat îndeosebi, și Nicolae Iftimescu.

Fiind în plină perioadă comunistă, a trudit mult pentru bisericuța și acareturile schitului, dorind să le întrețină, să renoveze și chiar să amenajeze unele chilii, inclusiv trapeza, astfel încât să supraviețuiască vremurilor crâncene.

L-am întâlnit de multe ori pe părintele Ghedeon Moroșanu.

Înainte de a intra la seminar, mă ruga, prin scrisori și mesaje trimise diferitelor cunoștințe comune, să vin uneori la schit, mai ales la marile sărbători, întrucât nu avea cine să cânte la strană.

Nu aveau în obște un ieromonah care să deservească programul duhovnicesc din acel loc, dar uneori Mănăstirea Horaița trimitea un slujitor pentru săvârșirea Sfintei Liturghii.

Așa se face că, înainte de a fi admis la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț, dar și după aceea, în anumite perioade, am cântat la Horăicioara.

Cine ar putea uita cele câteva Învieri pe care le-am petrecut acolo, frumu­sețea locului, dar și intemperiile vremii (odată, când am ieșit la Proclamarea Învierii, cred că în anul 1982 sau 1983, o viforniță cumplită, cu zăpadă, abia ne-a îngăduit să rostim cele îndătinate în fața bisericii). Erau oameni puțini, îi numărai pe degete.

Într-o astfel de atmosferă trăia egumenul Ghedeon Moroșanu.

Povestea despre satul natal, Goești, unde a stat în perioada grea din exilul impus, cum trudea de dimineața până seara, de primăvara până toamna, la munca pământului. Mi-a arătat de multe ori, așa cum am putut vedea mai târziu, în anii care au urmat perioadei petrecute în lumea cea mare, câteva manuscrise la care, în fiecare zi, lucra cel puțin câteva ore, într-o vreme în care cărțile duhovnicești nu se găseau și informația era atât de prețioasă. Din acestea reținem o Cronică bisericească; Despre mândrie și zavistie la Sfântul Ioan Scărarul, scrise în anii ’70; apoi Cuvintele Sfântului Teodor Studitul, după o ediție tipărită la București în 1940, transcrise de el, în lunile octombrie și noiembrie 1971; un Acatistier manuscris, datat februarie și martie 1957. Lipsa cărților de cult îl făcea să transcrie anumite lucrări, cu precădere liturgice.

Între Acatistele copiate de mâna lui găsim cele ale Sfinților Pantelimon, Haralambie, Antonie cel Mare (două versiuni), Acatistul Maicii Domnului „Portărița” și al Maicii Domnului „Bucuria noastră”; Acatistul Atotputernicului Dumnezeu, care se citește când năvălesc ispitele; și Acatistul Sfintei Mari Mucenițe Varvara.

De asemenea, avea în manuscris Despre misterele Apocalipsei, la îndemâna tuturor, datat aprilie și mai 1965; apoi un rezumat al Istoriei Mănăstirilor, culese de monahul Ghedeon Moro­șanu în anul 1966; Literatură creștină ortodoxă, în perioada decembrie-iunie 1984, care cuprinde ziceri înțelepte din diferite lucrări, pe care le parcurgea, parte dintre ele rămânând în atenția monahului; fragmente din opera Sfântului Teodor Studitul și a Sfântului Ioan Scărarul, realizate în februarie 1971; Despre slava deșartă și mântuirea păcătoșilor, în august 1970.

Monahul Ghedeon a lăsat și pagini de cronică. Acestea, ne spune autorul într-un manuscris cuprinzând perioada 14 octombrie 1976 - 20 februarie 1978, sunt din cele cu adevărat întâmplate. Ne încredin­țează, de asemenea, că fenomenele notate sunt adevăruri care nu pot fi negate. Bogățiile lumii, cât de strălucite vor fi, se vor uita, dar istoria rămâne până la sfârșitul veacurilor. Mai aflăm din cele scrise de avva Ghedeon că numele bun al cuiva, cum au fost cei din Vechiul Testament, apoi Apostolii, sfinții, cuvioșii, este mai de preț decât toate comorile lumii.

Din cele notate, sunt descrise multe fenomene meteorologice, unele considerate de el neobișnuite. Vor­bește despre furtuni, ploi, înghețuri, polei și chiciură, când crengile salcâmilor se plecau până la pământ, iar copacii se frângeau asemenea crengilor abia înmugurite.

Într-o zi de 17 octombrie 1976, a nins, era și ger, iar ferestrele înghe­ța­seră în Schitul Horăicioara. Auzea cum cădeau copacii în pădure, iar fenomenul a continuat și a doua zi, cu pâclă și ger. Din nou, în pădure se auzeau copacii îngreuiați de chiciură, ce făceau metanii la pământ.

O vreme a ținut zilnic câte o pagină referitoare la fenomenele meteorologice pe care, în parte, le considera speciale. Observa mișcarea vânturilor, cum veneau adeseori și alungau pâcla, rămânând în urmă cerul senin.

Se dovedea bun cunoscător al cultivării pământului. Pomenește despre felul în care au lucrat în grădină, la sfârșit de octombrie 1976, chiar dacă, cu câteva zile în urmă, fusese zăpadă și îngheț. Atunci terminaseră de scos cartofii din pământ pentru a avea cu ce se hrăni în timpul iernii. La 1 noiembrie scoteau și morcovii și puneau în locul lor usturoiul pentru anul următor.

Observa furtunile violente, chiar unele din noiembrie, care erau cu tunete și fulgere. Alteori, mențio­nează că în luna lui Brumar, după o vreme foarte rece, cu chiciură și zăpadă, au apărut brândușele de toamnă.

La 23 februarie 1977, o furtună cumplită cu fulgere a făcut multe stricăciuni. În ajun, seara, mergând la biserică, într-un copac, au cântat huhurezul și cucuveaua, parcă prevestind ceva rău, așa cum se crede în popor.

Era uimit că în timpul rece vedea nori mari, ca vara. Iată o însemnare în acest sens: „Pâlcuri de nori, în luna lui februarie. Furtuna a dărâmat coșul, no­roc că i-am spus fratelui Gheor­ghe Anastasiu să nu mai pună lemne în sobă”.

Din jurnalul bătrânului Ghedeon aflăm numele celor doi împreună-vie­țuitori: monahul Maxim Corduneanu și fratele Gheorghe Anastasiu.

În anul 1977, joi, 31 martie, nota că a fost îngropat Patriarhul Justinian Marina.

Cu puțin timp înainte, consemna că în februarie 1977, la Mănăstirea Neamț, a murit protosinghelul Calistru Haidamac, care îi fusese stareț în anii 1935-1937 la Cetățuia.

Aflăm și alte consemnări interesante:

„La 23 februarie (1977), a fost un uragan care a distrus gardurile la Schitul Horăicioara și în Horaița, iar pădurea a doborât-o la pământ. Peste 500 de copaci, brazi, fagi, unii seculari. Iarnă la Paști, Sfatul din bătrâni, la 11 aprilie 1977 se împlinește, căci afară ningea și viscolea. În ziua de 13 aprilie 1977, deasupra Schitului Horăicioara au trecut zece cocostârci. La 14 aprilie 1977, Frăsâna Anton, din satul Cracăul Negru, comuna Crăcăoani, adusese la Schitul Horăicioara o vacă cu vițel, pe care a dăruit-o părinților din schit de pomană, pentru sănătate și iertarea păcatelor.”

Acest ultim fapt menționat l-a determinat pe bătrânul Ghedeon s-o treacă în caietul de ctitori.

În ziua de 21 aprilie 1977, consemnează că cireșii din Horăicioara au înflorit frumos, cam întârziat, din cauza zăpezii și a gerului; încă era zăpada netopită printre brazi și tufișuri, în muntele Măgura Horaița Mare, pe muntele Horăiciorul și muntele Feriga.

Mai notează și că, în februarie 1978, cu ajutorul ieromonahului Ieronim Gagea, consătean din Goești (împreună călugărit la 30 octombrie 1937, atât Ghedeon, cât și Ieronim), a dăruit Schitului Horăicioara un Octoih Mare, Mineiul pe decembrie și Mineiul pe ianuarie, pentru care a fost trecut în rândul ctitorilor. Donația cărților a continuat la 12 martie 1977, după ce părintele Ieronim a ajutat cu diferite sume de bani necesare acoperirii chiliilor cu draniță, pentru care a fost trecut în Cartea Ctitorilor din noiembrie 1977.

Fântâna a fost refăcută la 1 noiembrie 1977, cu ajutorul lui Nicolae Iftimescu și Vasile Grumăzescu. Tot în toamna aceluiași an s-au reparat grajdurile, care se aflau în stare de degradare.

Monahul Ghedeon își aducea aminte că a petrecut, în vremea Decretului, Săptămâna Sfintelor Pătimiri și sărbătoarea Învierii la Mănăstirea Neamț, unde masa era simplă, fiertură de legume și murături. Cine putea ținea post aspru. La fel se întâmpla și în zilele cu dezlegare, când erau două mese, dar unii dintre monahi nu gustau nimic. Duminică după Înviere, în zori, la finele slujbei, s-a dat la trapeză o gustare, cu puțină brânză, pască, cozonac, ouă roșii. De la masă, bătrânii au mers la chilie, iar monahii tineri și câțiva oameni au ajutat în biserica mare, la curățenie. Învierea a doua a fost la ora 16:00. Ghedeon fusese primit de monahul Agafton, care îngrijea bătrânii din bolnița mănăstirii.

Mai aflăm din însemnările monahului Ghedeon cum petrecea prima săptămână a Postului Mare la Horăicioara. După Canonul cel Mare, seara, gustau puțină pâine și varză murată, prune uscate la lojniță și mere, făceau ceai de soc, șovârf, tei, potbal și când puteau, posteau mai aspru. Sâmbăta și duminica serveau, la prânz, borș cu orez și compot de poame.

Într-un raport înaintat către conducerea Mănăstirii Horaița, la 26 februarie 1977, spune: „Vă aduc la cunoștință că semi-uraganul care a pătruns pe terenul schitului la 23 februarie 77, orele 20-23 noaptea, a făcut următoarele pagube: din totalul gardurilor, au mai rămas vreo 300 de metri în picioare, restul era la pământ. La chilii au fost stricate două coșuri construite din cărămidă și unul din burlane pe tabla de la bucătărie. La bucătărie și pe galerii au distrus trei părți din geamurile de sticlă și de asemenea la agheasmatar. Mai mult, însă, a fost distrus în zona locuinței de la stăreție. De asemenea, a fost afectat și grajdul. Un brad gros a fost frânt și a căzut pe terenul Schitului Horăicioara și alți 15 brazi, unii dintre ei seculari, lângă schit. Pe terenul din preajma schitului, care nu aparținea schitului, au fost scoși cu tot cu rădăcină, mai mulți brazi, iar alții au fost frânți în două. Erau sute, sute. Pe aproximativ trei hectare aproape că nu a mai rămas nimic în picioare. La fântâna (refăcută) au căzut doi brazi și un fag mare, care a închis definitiv drumul, nemaiputând aduce apă”.

Despre Săptămâna Mare la Horăicioara a lăsat consemnat: „După slujbe, seara, era o gustare, cartofi copți și murături de varză, prune uscate, mere și ceai cu soc, romaniță, foi de mesteacăn. Joi, cartofi fierți, compot cu prune și scrijele de mere, ceai, și au mâncat plăcinte făcute din cartofi, cu piper”.

Alte însemnări: „Duminică, în zorii zilei, când s-a terminat slujba Învierii, am luat o gustare, apoi cozonac, pască și au ciocnit ouă roșii. După masă, paracliserul împreună cu câțiva cre­din­cioși au făcut curățenie.

La 21 martie 1977, Frăsâna Anton din Cracăul Negru, a mai adus o vacă, care trebuia să fete, ea lăsa vaca la schit, iar vițica a luat-o acasă.

Elena Bilbor, care lucrase la o cabană în munți, fiind tare bolnavă, venise la schit, și a stat patru zile (13-17 martie), când a plecat la spital, cerând agheasmă și rugăciuni”.

Însoțind de câteva ori pădurarul în munții din jurul schitului, monahul Ghedeon a aflat că tăietura copacilor trebuie făcută la 20 de centimetri mai sus de rădăcină, iar după ce copacul era doborât la pământ, din centrul punctului, pe raze, se numără cercurile, aflând astfel vârsta lui, la care se adaugă trei, patru ani în plus, întrucât copacii, până la trei, patru ani, sunt firavi. Aflase felurite informații de la brigadierul silvic Vasile Cristea și de la pădurarul Gheorghe Asimionesei.

În 11 iulie 1977, a luat hotărârea de a mai face o fântână, lângă grădina de zarzavat a schitului, unde, prășind, a găsit buruiană de izvor, semn că apa era aproape. Atunci au început să strângă piatră din muntele Horăicioara Mare, dar și din muntele Ferigilor, de sub stâncă.

Aceste însemnări, multe dintre ele simple și aparent lipsite de relevanță, vorbesc despre viața grea, dar plină de frumusețe a sihaștrilor care se întraripează cu dumnezeiescul dor. Fără să aibă caligrafia necesară și exprimarea nuanțată, monahul Ghedeon a reușit să surprindă aspecte valoroase în însemnările sale. Deosebit de pre­țuite pentru anii de atunci, rândurile monahului cronograf ilustrează do­rința slujitorilor Bisericii de a păstra anumite date din istoria lor, adeseori neînsemnată și învolburată, și de a o face cunoscută și altora. Un exemplu de urmat!