Putem oare schimba oamenii?

Întrebarea se adresează clericilor, în cazul de faţă. Şi nu, nu am deja un răspuns exhaustiv la ea, căci în acest caz nu aş mai fi fost în faţa calculatorului, încercând să împărtăşesc frământarea atâtor generaţii de bărbaţi, asupra cărora, prin episcop, „Şi-a pus mâinile“ Hristos.

În România este foarte simplu să fii furat de peisajul bisericilor pline şi să uiţi de nevoia schimbării interioare, adică a îmbisericirii, chiar şi a celor care „asistă“ la slujbe. Atunci când eşti deja asaltat, mai ales la oraşe, unde trăiesc mai bine de jumătate din locuitorii ţării, de solicitări privind servicii care presupun nu o îndelungă sau, pur şi simplu, o oarecare convorbire despre duhovnicia primitorului şi te afli sub o continuă presiune a dobândirii unui venit din singura sursă de existenţă, nu mai rămâne timp pentru misiune. Şi nu mă refer la misiunea cu care suntem obişnuiţi deja, aceea a livrării de informaţii religioase, teologice către un public-ţintă, prin diverse mijloace de comunicare în masă, sau aceea a asistenţei sociale.

Transformarea preotului într-un simplu „canal“ de binecuvântare a lucrurilor şi vietăţilor care înconjoară viaţa creştinilor şi macabrul mers neîncetat al „benzii rulante“ îl fac pe acesta să lase pe mai apoi grija faţă de scopul ultim al tuturor membrilor comunităţii: mântuirea sau îndumnezeirea. Şi cum putem ajunge la aceasta sau măcar să tindem spre ea fără a ne pune, câtuşi de puţin, întrebarea: Ce vom face după moarte? Cu atât mai mult astăzi, când omul a devenit „nemuritor“ şi frica de moarte sau de boală au devenit atât de îndepărtate, morţii şi bolnavii fiind localizaţi într-o cu totul altă lume decât ceilalţi membri, încă ambulanţi, ai societăţii.

Preotul se confruntă foarte des cu moartea, dar, ca şi medicul, el a ajuns să nu o mai observe în toată puterea ei asupra trupului, din cauza multor altor „operaţii“ necesare. Voi repeta întrebarea articolului, dar adăugând un element care poate duce la o soluţie, măcar de moment: Poate, oare, Dumnezeu să schimbe oamenii, cu ajutorul nostru? De data aceasta, răspunsul la întrebare pare extrem de simplu. Sigur că Dumnezeu poate face orice, dar întrebarea rămâne tot o capcană, fiindcă e vorba din nou de oameni. Dumnezeu a lucrat prin oameni şi avem nenumărate exemple de acest fel. A lucrat prin oameni, indiferent de credinţa, curăţia sau puterea de convingere a acestora. Dacă stăpânitorii ţărilor sunt îngăduiţi de Dumnezeu, fapt pentru care ne şi rugăm pentru înţelepţirea lor, nu înseamnă că aceştia vor şi face voia Sa. Însă, simplul fapt că ei conduc demonstrează Providenţa, chiar dacă de multe ori aceasta este dură, lucrând ca un veritabil chirurg al naţiunilor.

Oamenii sunt obişnuiţi cu un anumit mod de viaţă, iar în România acest mod de viaţă este unul încreştinat, el demonstrându-se prin numeroasele acţiuni cu tentă religios-creştină pe care le întreprind conaţionalii. Nu voi merge mai departe de ţara noastră, fiindcă am convingerea că lucrurile stau la fel, indiferent de contextul istorico-politic sau sociologic al statelor în care locuiesc, cu preponderenţă, creştini ortodocşi. Primii creştini, născându-se în Hristos într-o perioadă de persecuţii, au înţeles foarte bine că a fi creştin nu înseamnă doar a acţiona într-un mod religios diferit de cel politeist, obişnuit în Imperiul Roman, ci a trăi în conformitate cu viaţa lui Hristos şi a mărturisi Învierea Acestuia. Chiar dacă şi alte moduri de viaţă religioasă din afara creştinismului de atunci aveau o dimensiune morală asemănătoare, creştinii au simţit totuşi nevoia separării clare de acestea. Ca şi în timpul persecuţiilor, astăzi întâlnim o populaţie, de data aceasta creştină cu numele, care are un mod de viaţă fără vreo legătură cu morala. În cazul nostru, tocmai tradiţia este liantul dintre creştinii care caută Duhul şi aceia care asistă doar, ca într-un altfel de spectacol, la cele ce se petrec înlăuntrul Bisericii. Dacă nu ar exista tradiţia cununării la biserică, asupra căreia insistă atât de mult bunicii, părinţii sau prietenii mai cu experienţă în cele ale vieţii, a botezării pruncilor sau a înmormântării, probabil că separaţia dintre cele două tipuri de oameni ar fi la fel de clară ca acum aproape două mii de ani. Numai că, spre ruşinea noastră, vorbim şi acum, ca şi atunci, tot despre creştini. Cum a fost posibilă o astfel de schimbare radicală a noţiunii de creştin, a felului în care omul botezat înţelege să trăiască, sau nu, în conformitate cu credinţa sa, este, deja, o întrebare extrem de complexă şi abordarea ei nu ar putea face vreodată doar obiectul unui articol de ziar.

Cert este, şi spun aceasta în speranţa că am reuşit să trasez deja liniile principale ale ideii, că ne confruntăm cu o problemă pe care este foarte dificil să o rezolvăm complet, fără a renunţa la mare parte din obişnuinţa noastră aproape înnăscută de a considera lucrurile „fireşti“. Şi mai grav este că, din cauza presiunii enorme a avalanşei informaţionale para-creştine sau de-a dreptul atee, chiar creştinii realmente interesaţi de trăirea în Duh ajung să se considere „nemuritori“, comportându-se adesea ca şi confraţii lor, de „aceeaşi credinţă“. Mai există, în acest context, şi chestiunea păstoririi întregii turme „bine-credincioase“ de către preoţii care au preluat o moştenire nefastă şi nu sunt ajutaţi în vreun fel de situaţia socială contemporană.

Nu am făcut decât să subliniez câteva aspecte ale complexităţii vieţuirii creştinului contemporan, cu care clerul este nevoit să se confrunte. Provocarea aceasta este una extrem de grea, mai ales pentru cel interesat cu adevărat să închege, prin pocăinţă/schimbarea minţii sale şi a păstoriţilor, o nouă comunitate autentic creştină.

Deşi nu obişnuiesc să închei cu citate biblice, cred că în acest caz ar fi unul foarte potrivit, aşa că „Cine are urechi de auzit, să audă“ (Matei 13, 9).