Putem să nu ne judecăm semenii?

Suntem încă la începutul Postului Mare. Nevoința noastră personală, a fiecăruia dintre noi, presupune nu doar să ne abținem de la consumarea alimentelor „de frupt”, ci și să ne războim cu deprinderile, gândurile, sentimentele care se interpun, într-un fel sau altul, între noi și Dumnezeu.
Dacă vom fi sinceri cu noi înșine, vom recunoaște că este mult mai ușor să ții postul alimentar și mult mai dificil să îți păzești cele cinci simțuri sau să lupți cu patimile sufletești, mult mai fine, pe care le ținem cuibărite în inima noastră.

Una dintre cele mai urâcioase patimi, care cu anevoie se dezrădăcinează din inima omului, este patima judecării faptelor săvârșite de cel de lângă noi. Lupta împotriva judecării aproapelui și a vorbirii de rău este cu atât mai dificilă, cu cât timpul în care trăim predispune la atenția curioasă, imorală, ilegitimă față de viața celorlalți. În mass-media întâlnim adesea adevărați profesioniști ai indiscreției, care și-au făcut o carte de vizită din flecăreală și intruziune grobiană în viața intimă a semenilor lor. Flecăreala curioasă și înveninată este fie cauză, fie efect al judecării faptelor, gândurilor, intențiilor celor care vie­țuiesc în proximitatea noastră.

În acest context social neprielnic, din fericire, îi avem pe sfinți ca însoțitori permanenți pe calea mântuirii. Sufletul creștinului se identifică din nou, acum, la începutul Postului Mare, cu cuvintele rugăciunii Sfântului Efrem Sirul și le percepe ca pe un binecuvântat balsam. Prin cuvintele Sfântului Efrem - „rugăciunea Postului Mare”, cum inspirat a numit-o părintele Alexander Schmemann - Îl implorăm iarăși pe Dumnezeu să ne ferească de duhul stăpânirii (de oameni), de duhul grăirii în deșert și să ne dăruiască, în schimb, în marea sa milostivire, gând smerit, răbdare și dragoste.

Sfântul Efrem Sirul vorbește într-un loc despre îndeletnicirea credincioșilor cu scrierile insuflate de Duhul Sfânt. În viziunea sa teologică, în perioada postului creștinii se hrănesc cu cuvintele dumnezeiești. Într-un imn, el exclamă plin de fervoare: „Laudă Celui Întâi-Născut a Cărui turmă își găsește zăbava în cărți, binecuvântate pășuni!”

Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți mărturisesc faptul că judecarea și vorbirea de rău a celor apropiați nouă se înscriu în rândul celor mai urâcioase fapte care îl despart pe om de Dumnezeu. În Sfânta Evanghelie după Matei, Mântuitorul Însuși ne învață de ce nu ne este de folos să îl judecăm pe semenul nostru - „Nu judecați ca să nu fiți judecați!” (Matei 7, 1) - și ne arată, totodată, impostura în care se înscrie cel care își atribuie rolul de judecător al celorlalți: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui și bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: lasă să scot paiul din ochiul tău și iată bârna este în ochiul tău? Fățarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7, 2-5)

Păcatul sau patima judecării semenilor are mai multe grade sau trepte. Cine va deschide cartea cu Învățăturile Avvei Dorotei din Gaza va afla că „altceva este a cleveti, altceva este a judeca și altceva este a disprețui”. Clevetim când spunem, pătimaș, despre cineva că a săvârșit un păcat. Judecăm când spunem că X sau Y este un ticălos, un avar sau un desfrânat. Cu alte cuvinte, îi judecăm și etichetăm întreaga viață. Disprețuim când manifestăm silă față de aproapele nostru. Tot Avva Dorotei ne învață că disprețuirea „este mai rea și mai pierzătoare decât a judeca”.

Majoritatea oamenilor care au bine-plăcut Domnului au început urcușul duhovnicesc cultivând, îna­inte de toate, virtutea nejudecării semenilor. Sfântul Paisie de la Neamț povestește în Autobiografia sa că de la o vârstă fragedă, perseverând în citirea scrierilor Sfinților Părinți, și-a propus să respecte dumnezeieștile porunci. Pentru el, facerea de fapte bune era sinonimă cu paza poruncilor: „Nici una din căile spre mântuire nu este mai ușoară decât ea”. Într-un alt loc, avertizează că cel care își judecă aproapele i se substituie lui Dumnezeu „făcându-se judecător al viilor și al morților”. De aceea, încă din vremea tinereților sale și-a impus să nu judece pe nimeni. De asemenea, și-a impus să nu le împărtășească altora din cele văzute sau auzite, ci să ia aminte, continuu, la sine.

Aceeași atitudine duhovnicească o vom regăsi și la alte perso­na­lități marcante, care și-au pus pecetea de neșters asupra spiri­tua­lității creștin-ortodoxe româ­nești. Spre exemplu, Cuviosul Paisie Olaru le dăruia creș­tinilor, care îl cercetau pentru povățuire duhovnicească, următoarele sfaturi: „Să nu crezi tot ce auzi. Să nu faci tot ce poți. Să nu spui tot ce știi. Să nu dai tot ce ai”. Minunatul călăuzitor duhovnicesc spunea adesea: „Să nu judeci pe nimeni. Tare-i păcat să judeci”. Îi învăța pe ucenicii săi din mănăstire și din lume cum să învingă în inima lor patima judecării și osândirii aproapelui: dând vina nu pe omul care ne-a greșit cu ceva, ci pe diavolul care s-a folosit de slăbiciunea și neputința lui: „Dacă vezi pe cineva că a greșit, să-ți fie milă de el: «Doamne, săracu’, uite ce i-a făcut diavolul...»” De asemenea, învăța că ne putem feri de ispita judecății dacă vom face efortul de a ne raporta la toți oamenii la fel, fără să îi etichetăm în buni-răi, virtuoși-păcătoși, prieteni-dușmani: „Să-i vezi pe toți deopotrivă, să nu zici că unul e mai bun și altul mai puțin bun”. O altă metodă terapeutică este să faci efortul constant să îi valorizezi mai mult pe ceilalți decât pe tine însuți, să te situezi mai prejos decât ei: „Să-i ai pe toți mai buni decât tine”. A treia cale de combatere a patimii judecării aproapelui este să ne cultivăm trezvia focalizându-ne atenția pe mișcările propriului suflet.

Să nădăjduim în marea milostivire și purtare de grijă a Domnului. Numai El ne poate tămădui. Să fim încrezători: cine a conștientizat că este înclinat să îi judece pe ceilalți a făcut, deja, primii pași spre vindecare.