Puterea credinţei şi neputinţa noastră

De multe ori ne întrebăm cum ar fi chiar să putem muta munţii, pentru a ne completa imaginea copilărească şi magică a viziunii noastre asupra omului religios. În Pateric se şi relatează convorbirea dintre doi părinţi, în cadrul căreia un munte/deal a început să se mişte. Dorinţa noastră de magic, firească de altfel, nu încetează să apară şi să ne ispitească, pe întreg parcursul drumului duhovnicesc, până la starea bărbatului desăvârşit. Oamenii şi-au închipuit dintotdeauna că ar putea sfida legile naturii, pentru a face, în funcţie de personalitatea fiecăruia, fie mai bine pentru ceilalţi, fie rău. Aşa au apărut poveştile, care nu au nimic rău în ele, atât timp cât nu confundă imaginarul cu realitatea.

Credinţa noastră pare a fi adesea măruntă, invizibilă aproape, căci nu se apropie de dimensiunile unui grăunte de muştar, ca să putem muta vreun munte, ori - pe de altă parte - am putea trage concluzia firească a lipsei acesteia, în genere.

Dacă pornim de la premisa, nu foarte agreată de unii dintre teologi, conform căreia credinţa este un dar pe care îl primeşte omul de la Dumnezeu şi fără de care nu ai "tragere de inimă" pentru Ziditor, atunci vom înţelege unde ne situăm. Tainele Sfântului Botez şi a Mirungerii oferă noii zidiri în Hristos acest dar, însă acesta se poate pierde, şi părinţii ne spun cu câtă uşurinţă! Ulterior, pentru că în societatea noastră botezul are loc în pruncie, noi mai primim acest dar - chemare de la Dumnezeu - şi putem alege dacă îl acceptăm sau nu. Acceptarea înseamnă schimbarea vieţii în conformitate cu revelaţia avută. Problema este că schimbarea vieţii, în condiţiile de astăzi, înseamnă renunţarea la confortul pe care ni-l oferă lumea capitalistă, dar şi la plăcerile firii căzute, vechi de când omul.

Cei doi orbi, galileeni şi ei, au crezut, fără să vadă (sic!), că Iisus din Nazaret, fiul teslarului, este fiul lui David, adică stirpe regală, şi are puterea să le dăruiască vederea. Mântuitorul nu-i forţează, aşa cum nu face, în general, cu bolnavii care veneau la El, ci îi întreabă dacă ei sunt convinşi că Îi poate vindeca. Răspunsul lor a fost simplu şi prompt şi atunci, în conformitate cu credinţa lor, ei au primit vindecarea.

Ne mai confruntăm, în cazul acestor vindecări, şi cu problema credinţei mijlocite, adică a celor care îi aduceau pe bolnavi la Iisus. În aceste cazuri reiese clar că vindecarea/minunea avea loc nu ca urmare a credinţei celui implicat, ci a celor care au mijlocit pentru acesta. Astfel este şi cazul omului mut din pericopa evanghelică de ieri. Dragostea apropiaţilor, care se sacrifică, pentru ca cineva de-al lor să primească vindecarea, adică să nu mai sufere. Dragostea pentru aproapele, exprimată atât de la primitor, cât şi de la dăruitor, este fundamentul vindecării sufleteşti şi a celei trupeşti. Urmarea vindecării orbilor şi, respectiv, a primirii de către aceştia a darului credinţei a fost propovăduirea, chiar dacă Mântuitorul se ferea de o prea mare informare a publicului despre minunile pe care le săvârşea. Observăm că, deşi au primit porunca să nu spună nimănui ceva, cei care primeau vindecare, prin credinţa lor, nu puteau să tăgăduiască cine este Cel care i-a vindecat.

Minuni se întâmplă şi astăzi, chiar dacă acestea nu sunt la fel de evidente ca acelea din timpul Mântuitorului, dar e bine să fim conştienţi de faptul că ele sunt secundare. Credinţa noastră nu are nevoie de minuni pentru a se manifesta. Dacă este voia lui Dumnezeu ca vreo minune să ne însoţească credinţa atunci nu ne putem decât bucura! Totuşi, nu acesta este scopul primirii darului credinţei. Tocmai de aceea, neînţelegând acest lucru, ne închipuim că putem primi, noi sau alţii, credinţa, ca urmare a vreunei minuni. "Alergăm" după minuni, indiferent de felul acestora, pentru a ne încredinţa (!) de adevărul sau de existenţa însăşi a credinţei noastre.

Nici un set de reguli privind viaţa creştinească nu va putea mima perfect credinţa autentică. Omul care are doar un cod de reguli, oricât de drastice ar fi acestea (post negru, rugăciuni de lungă durată sau mulţime de metanii), nu va putea dobândi pacea decât după ce pana Duhului Sfânt îl va atinge cu darul credinţei. Şi, pe lângă toate acestea, să nu uităm că "vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul" (Ioan 3, 8).