Rânduiala satului, loc de întâlnire a lui Dumnezeu

E adevărat, „civilizaţia română sătească nu are nimic monumental şi nimic titanic, dar are, în schimb, o ţesătură măiestru alcătuită, are un firesc şi o armonie deplină. Satul românesc este atât de interesant mai ales prin viaţa spirituală, care îi este proprie. Când începi să-l cunoşti, de aci trebuie pornit. Restul se desprinde uşor. Dacă coborâm pe plan economic şi social, ordinea tradiţională sătească este o ordine naturală şi echilibrată. (...) Civilizaţia română sătească închide în ea un ritm de valori şi o ordine proprie plină de bogate învăţăminte“ (Ernest Bernea, Civilizaţia română sătească, Bucureşti, Editura Vremea, 2006).

În atitudinea de cunoaştere a ţăranului român se observă un scepticism parţial. Mintea omenească este neputincioasă în a pătrunde oceanul de necunoscut; posibilităţile ei de cunoaştere sunt limitate. Numai Dumnezeu are cunoştinţă totală şi cuprinderea a tot ce a existat, există şi va exista. Ţăranul iubeşte pe Dumnezeu, ca pe părintele său ceresc, care e şi atotputernic. Omul de sat implică pe Dumnezeu în toate. Din aceasta decurge totdeauna echilibrul desăvârşit în care se găseşte acest om. El nu cunoaşte nici dezolare, nici singurătate, nici stres pentru că în preajma lui pururea se găseşte Dumnezeu. Ţăranul e copleşit de conştiinţa acestei prezenţe şi are sentimentul desăvârşitei sale dependenţe faţă de divinitate. Dumnezeu Se găseşte oricând, în orice loc; datoria omului este doar să-L aibă mereu în gând şi să-I invoce ajutorul. Aşadar, în lumea satelor noastre, existenţa lui Dumnezeu este în afară de orice discuţie. Ţăranul e mereu cu Dumnezeu în gând şi pe buze: „Doamne ajută“, „Mulţămesc lui Dumnezeu“, „Dă, Doamne“, „Dumnezeu să mă ierte“ etc. De altfel, omul e făcut după însuşi chipul lui Dumnezeu; de asta se spune că faţa omului, la geruri mari, nu îngheaţă, nu degeră niciodată.

Ţăranul are conştiinţa apartenenţei lui la cosmos; el nu se consideră un fragment izolat şi inutil în uriaşa existenţă. De aici decurge echilibrul, siguranţa şi satisfacţia sa. Marele chezaş în toate este Dumnezeu, Căruia i Se datorează desăvârşita armonie din cosmos. Când istoveşte toate mijloacele sale de cunoaştere, omul de sat ajunge la Dumnezeu, Care explică totul. Limitat în puterile sale şi cu existenţă efemeră, omul are sentimentul strânsei sale dependenţe de Dumnezeu, Care este atotştiutor, atotputernic, bun şi etern. Faţă de această autoritate supremă omul de la sat are o conduită de desăvârşită încredere şi supunere, ceea ce se exprimă prin evlavie.

Pentru ţăran, cerul nu este nici departe, nici indiferent de tot ceea ce se petrece pe pământ. Cerul este o prelungire a satului. Ţăranul cunoaşte aşezările de pe firmamentul ceresc şi toate uliţele cerului, cunoaşte mecanica cerească, iar după poziţia şi mişcarea astrelor, se orientează în timp, în spaţiu, ba chiar şi în cunoaşterea oamenilor. Astfel, destinul şi caracterul fiecărui om, starea timpului, rodul pământului sunt în legătură cu zodiile. Cometele, adică stelele cu coadă, sunt semne ale unor mari convulsii sociale (răscoale, revoluţii, războaie) sau ale unor calamităţi naturale (epidemii, secete, cutremure, uragane, inundaţii şi pojaruri, adică incendii). Bolta cerească e dominată de Sfântul Soare, care luminează şi încălzeşte pământul; pentru aceasta e obiect de veneraţie. De aceea, e mare păcat să se arunce gunoiul asupra soarelui; nu e îngăduit să se arate cineva într-o poziţie necuviincioasă în faţa lui.

Pentru ţăran, realitatea nu-i nici străină, nici vrăjmaşă. Ca fragment al totului, omul de sat este organic integrat în lumea cosmică. De aceea, el nu trăieşte străin de realitate, ci în veşnică corespondenţă cu ea. Ca atare, omul de sat şi-a făurit o viziune proprie asupra lumii şi a vieţii; se poate vorbi de o filosofie şi o ştiinţă a ţăranului. Aşa analfabet şi primitiv, cum l-au considerat unii, el s-a ridicat totuşi la o înţelegere a marilor probleme ale existenţei. Mânat de curiozitate sau de interes material, el cercetează mereu şi caută să ştie şi să înţeleagă tot ce se petrece în lumea lui. Analfabet nu e totuna cu ignorant. Deşteptăciunea naturală a ţăranului a ştiut, din vremuri adânci, să stabilească legături între fenomene, oricât au părut de diverse, şi să tragă foloase practice. Astfel, omul de sat are dexterităţi uimitoare: prevede vremea din anumite semne; se orientează fără greş în timpul nopţii, chiar pe locuri necunoscute; măsoară suprafeţe (cu palma, obrazul şi falcea) şi lungimi (cu şchioapa, palma, pasul şi stânjenul); apreciază din ochi greutăţi, capacităţi (în dimerlii şi mierţe), capete de oi sau de vite albe într-o turmă etc. Dexterităţi pe care omul de azi, cu toată tehnologia pe care o are la îndemână, le-a pierdut irevocabil!