Răscolitorul drum de la păcat la sfinţenie

"Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit.

Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte." (Luca 7, 47)

Fie şi la o privire grăbită peste popasurile duhovniceşti ale Sfântului şi Marelui Post, trebuie să recunoaştem că unele personaje şi momente liturgice ale acestei perioade atrag de departe atenţia.

Aşa este Cântarea lacrimilor sau "Canonul Sfântului Andrei Criteanul", pe care îl parcurgem la începutul săptămânii duhovniceşti, precum şi în săptămâna a V-a, în Utrenia (Denia) zilei de joi.

Chipul Sfântului Grigorie Palama, ierarh misionar şi teolog al rugăciunii şi al energiilor divine necreate, prieten al virtuţilor, lumină a monahilor care caută Împărăţia sau al Cuviosului Ioan Scărarul, egumenul Mănăstirii Sfânta Ecaterina de la Sinai, autorul unui tratat filocalic paradigmatic, un adevărat manual iniţiatic, mistic, folosit mai bine de un mileniu în războiul nevăzut cu potrivnicul binelui, sunt invitaţii la înaltele trăiri întru Duhul Sfânt.

Femeia ceea ce căzuse în păcate multe, simţind dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, I-a adus cu smerenie mir, prefigurând astfel îngroparea Sa, ungându-I părul capului şi picioarele, cu puţin timp înaintea Sfintelor Sale Pătimiri.

Împreună cu toţi aceştia învăţăm permanent, în acest răstimp al pocăinţei, cum să ne îndreptăm gândirea şi făptuirea. Trebuie doar să luăm aminte la dăruirea lor, la frumuseţea trăirilor pe care le-au lăsat drept testament creştinilor până la sfârşitul veacurilor.

Un alt exemplu, de-a dreptul tulburător prin intensitatea anilor de nevoinţă, este al unui personaj care a cunoscut prăpastia pierzării şi înălţimile sfinţeniei.

Maria Egipteanca, deşi privită în mod diferit, este un model de pocăinţă greu de ajuns, mai ales pentru cei care trăiesc la începutul mileniului al III-lea.

Potrivit tradiţiei păstrate cu evlavie în Biserica primară şi fixată apoi în scris în veacul al VII-lea de Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, Cuvioasa Maria Egipteanca a trăit până la începutul secolului al V-lea (†431), deci în perioada în care au vieţuit şi slujit pe Hristos, în felurite chipuri, mari părinţi ai pustiei şi smereniei, învăţaţi dascăli şi îndrumători ai credinţei, propovăduitori ai cuvântului Evangheliei. Ea a fost deci contemporană slăviţilor ierarhi care au marcat Istoria Bisericii la Constantinopol, Cezareea Capadociei sau Antiohia. Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca nu cunoscuse însă, aidoma lor, educaţia creştină. Lumea din care provenea era străină de adevărurile veşniciei...

Şi totuşi ea s-a asemănat îngerilor, strălucind după noaptea întunericului, ca un diamant căzut în noroi şi spălat apoi cu lacrimi curate ca şi razele soarelui.

S-a născut într-un sat din Egipt şi devreme a părăsit familia, fiind atrasă de plăcerile, luxul şi bogăţiile anticei şi faimoasei Alexandria, una dintre cele mai cunoscute cetăţi ale lumii vechi, centru în care activau filosofi vestiţi, dar şi teologi de mare prestigiu, idolatri străini de tainele creştine, dar şi călugări cu viaţă îmbunătăţită, demnitari corupţi care-şi petreceau viaţa în ospeţe şi desfătări, precum şi oameni smeriţi, împresuraţi de multe necazuri. Într-un astfel de climat, într-un loc al contrastelor şi-a petrecut anii tinereţii Maria Egipteanca. Puterea celui rău şi mrejele ispititoare ale vieţii au pus degrabă stăpânire pe ea şi i-au condus paşii pe calea cea largă, ajungând să guste din toate plăcerile la o vârstă fragedă, când alţii nu terminaseră încă cursurile şcolii, încât la vârsta de 15-16 ani făcuse faimă în Alexandria. Pe lângă frumuseţea fizică, căuta banii şi anturajul decadent al unor oameni imorali, interesaţi exclusiv de cele ale trupului degradat şi al ţărânei.

Dar experienţa dureroasă şi nefericită a acestei tinere s-a sfârşit în chip cu totul neaşteptat şi minunat. Plecând cu o corabie din Alexandria spre Ierusalim, din simplă curiozitate a dorit să vadă Biserica Sfântului Mormânt, la ziua Înălţării Sfintei Cruci. Spre uimirea ei, n-a putut să intre înlăuntrul sfântului lăcaş, deşi a încercat în mod repetat. Tânăra şi-a dat seama că asupra sufletului ei lucra o putere care nu avea legături cu lumea aceasta. Dintr-o dată, părerile de rău pentru viaţa trăită în chip păcătos i-au cuprins întreaga fiinţă. În faţa Cinstitei şi de Viaţă Făcătoarei Cruci a descoperit o lume nouă, din a cărei frumuseţe nu gustase niciodată. Abia atunci, în mulţimea de credincioşi care se închina Sfintei Cruci, a înţeles diferenţa enormă a lumii în care trăise anii tinereţii şi aceea în mijlocul căreia se afla dintr-o întâmplare. Cu mare greutate şi după multe lacrimi a reuşit să intre în biserică, s-a închinat şi a sărutat lemnul Sfintei Cruci, apoi s-a îndreptat spre icoana Maicii Domnului, căreia i-a înălţat rugăciuni cu lacrimi fierbinţi, să-i fie ocrotitoare spre pocăinţă şi mântuire până în ceasul din urmă al vieţii.

Întocmai ca fiul risipitor din cunoscuta parabolă a Mântuitorului, ori ca femeia păcătoasă care a vărsat mirul cel scump pentru a spăla picioarele Domnului, sau ca Zaheu vameşul, modele de pocăinţă şi de "întoarcere în simţiri", tot aşa şi Maria Egipteanca, mustrată în suflet, plângându-şi cu amar păcatele săvârşite, a luat hotărârea de a începe o viaţă nouă, de pocăinţă, rugăciune şi sfinţenie, împăcată cu Dumnezeu şi cu oamenii. Avea 30 de ani când a făcut făgăduinţa să-I închine viaţa lui Hristos şi să dobândească iertarea păcatelor. A părăsit lumea cu toate desfătările ce le căutase în trecut şi a plecat în pustiul Iordanului, unde a trăit 47 de ani, în cea mai aspră nevoinţă, în izolare totală, cu posturi îndelungate, rugăciuni şi nenumărate lacrimi. Dar în acelaşi pustiu al Iordanului exista o mănăstire, închinată Sfântului Ioan Botezătorul, în care vieţuiau numeroşi călugări. Aceştia obişnuiau ca din prima duminică a Postului Mare, când se împărtăşeau cu Sfintele Taine, şi până în Duminica Floriilor, să părăsească mănăstirea şi să se retragă în adâncul pustiei, pentru a petrece câteva săptămâni de aspră lucrare duhovnicească.

Între călugării locului se număra şi un bătrân cu numele Zosima, care trăise peste 50 de ani în viaţa monahală. Retrăgându-se în pustie, într-un Post al Paştilor, din rânduiala lui Dumnezeu a întâlnit-o pe Cuvioasa Maria Egipteanca, de acum înaintată în vârstă, care i-a istorisit încercările şi patimile tinereţii, s-a spovedit şi a cerut Sfânta Împărtăşanie. Bătrânul călugăr Zosima s-a cutremurat probabil de cele auzite, dar i-a mulţumit lui Dumnezeu că l-a învrednicit să cunoască o fiinţă care şi-a plâns jumătate de veac păcatele, ajungând la o schimbare radicală a felului de-a fi, trecând din moartea păcatului la lumina duhului.

După un an, călugărul a venit din nou în locul în care vieţuia solitara (sihastra) pentru a-i aduce Sfânta Euharistie. I-a aflat însă trupul mort, pe care, cu evlavie, l-a îngropat într-o groapă săpată de un leu, celei care a fost 47 de ani mângâierea fiarelor sălbatice din pustiul Iordanului. La câţiva paşi, bătrânul monah a găsit scris pe nisipul cu străluciri de aur: "Îngroapă părinte Zosima în acest loc trupul smeritei Maria. Dă ţărâna ţărânei. Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine. Mor în luna Farnuti (în limba egipteană aprilie)." Erau cuvinte scrise de mâinile ei sau poate trecuse pe acolo vreun înger... Vânturile deşertului nu astupaseră literele încrustate în nisipul care se întindea pretutindeni.

Cutremurătoarea viaţă a Mariei Egipteanca reprezintă un caz aparte, dacă nu unic în Istoria Bisericii şi a marilor convertiri creştine, pentru că ea a ajuns, de pe ultima treaptă a decăderii morale, la o viaţă asemănătoare îngerilor, trăind cu Hristos şi doar pentru El vreme de 47 de ani. Cea de a doua parte a vieţii ei, perioadă de pocăinţă şi de sfinţenie, a învrednicit-o să fie aşezată de Biserică în rândul sfinţilor, pomenirea ei făcându-se de două ori pe an, în Duminica a V-a a Postului Păresimilor şi-n ziua întâi a lunii aprilie. Nu întâmplător s-a stabilit amintirea vieţii ei în preajma Sfintelor şi Mântuitoarelor Pătimiri ale Domnului, căci această pomenire este pentru toţi un prilej binevenit de meditaţie, de reflecţie asupra propriei vieţi, asupra greşelilor pe care le-am săvârşit şi asupra modului în care trebuie să ne comportăm în viitor. Cazul întoarcerii la Hristos a Mariei Egipteanca şi pocăinţa ei sinceră pot constitui un model, o pildă vrednică de urmat, pentru a încerca să ajungem la sfinţenia vieţii chiar şi atunci când am avut experienţa păcătoasă a fiului risipitor, ori în cazul când am căzut doar în păcatul gândurilor şi al imaginaţiei păcătoase sau şi atunci când, socotindu-ne mai buni decât alţii, ne-am mândrit şi i-am osândit prea repede pe semenii noştri, aşezându-ne, fără să avem dreptul, pe Tronul de Judecător, care se cuvine doar Fiului lui Dumnezeu (Ev. Ioan 5, 22).

Este un lucru constatat că şi în cel mai umbrit şi mai tainic colţ al sufletului omenesc, oricât de rău ar fi acesta, stăruie, totuşi, sentimentul vinovăţiei, mustrarea de conştiinţă pentru faptele săvârşite şi dorinţa sinceră de întoarcere. Este necesară însă o fărâmă de voinţă pentru a renunţa la trecutul păcătos şi a deveni făpturi noi. Un astfel de model ni-l oferă tulburătoarea existenţă, lupta şi biruinţa finală a Sfintei Cuvioasei Maria Egipteanca.